gyozelem2színes-1.jpg

Viaţă din belşug

Nr. 3 – februarie 2012
FEDERAŢIA CONFERINŢA ROMÂNĂ A SUPERIOARELOR MAJORE
400246-CLUJ NAPOCA, str. Maramureşului nr. 23,
Telefax: 0040-264-435096
secretariatCRSM@clicknet.ro, www.fcrsm.ro

în format .pdf >>


Dragi Surori, Prieteni, Colaboratori, Binefăcători,
Cu ajutorul dumneavoastră am ajuns la sfârşitul celei de a treia sesiuni în cadrul Proiectului “Viaţă din belşug”. Vă suntem recunoscătoare pentru încrederea, ajutorul, colaborarea şi susţinerea oferită şi dorim să ne exprimăm gratitudinea prin acest mic buletin.


A TRĂI ESTE A SCHIMBA*
Miriam D. Ukeritis CSJ, PhD
Câţiva ani în urmă, un citat atribuit Cardinalului John Newman mi-a captat atenţia: „A trăi este a schimba. A fi trăit bine este a fi schimbat deseori.” Într-un timp în care schimbarea practic este tema vieţii – mai ales în viaţa parohiilor, a congregaţiilor religioase, a slujirii pastorale – aceste cuvinte pot aduce comfort dar şi provocare. Autorul lor, a cărui viaţă a fost marcată de o schimbare incredibilă şi nu de puţine controverse, ştia bine inevitabilitatea schimbării în viaţă, dacă persoana este fidelă mişcărilor harului.

Schimbarea despre care vorbim noi aici, nu este schimbare de dragul schimbării. Este o schimbare în serviciul misiunii lui Isus şi a trăirii zilnice a angajamentului faţă de Evanghelie. Este fructul răspunsului la chemarea „alegerii vieţii” din Deuteronomiu. Este fundamentul pe care indivizii şi grupurile s-au angajat să caute plinătatea şi slujirea celorlalţi, chemaţi fiind în Evanghelie de a discerne direcţia vieţii lor.

Este uşor să rezistăm schimbării sau să refuzăm schimbarea. Cineva poate să rămână convins că misiunea prezentă este mult mai importantă decât o nouă aventură. Cineva poate să ţină morţis la convingerea că este prea în vârstă sau are prea puţină energie pentru a răspunde la cerinţele schimbării unui mediu viu. Un grup poate insista că o istorie lungă întro situaţie parohială măsoară mai mult decât alte considerente.

Un ordin religios poate menţine angajamentul său istoric la un apostolat particular fără să ţină cont de necesităţi sau resurse. Şi în multe cazuri aceste convingeri pot fi adevărate. În alte cazuri, cuvintele lui Newman ne pot conduce la o verificare a realităţii: „A trăi este a schimba. A fi trăit bine este a fi schimbat deseori.”

În confruntarea cu realitatea schimbării, mai ales întâlnindu-ne cu ea ca şi congregaţii religioase, grupuri bisericeşti şi birouri diecezane, mai avem un alt citat care ne poate aduce comfort şi provocare – dar şi un spaţiu mare de reflectare şi de înţelegere. Pr. Ray Dlugos, psiholog şi director executiv la Southdown a observat deseori că „Schimbarea produce stres. Şi stresul dezvăluie patologia.”

A admite că stresul decurge din chemarea la schimbare nu este dificil. Defapt, este ceva comun să auzi că cineva s-a epuizat fiind ”stresat” de schimbările survenite în misiunea sa sau în situaţiile congregaţionale. Stresul care decurge din schimbare este inevitabil. Ca şi persoane umane noi rezistăm schimbării. Vă amintiţi-vă de fenomenul inerţiei pe care am învăţat-o la ştiinţele generale? Un obiect în nemişcare tinde să rămână în nemişcare dacă nu
acţionează asupra sa o forţă exterioară. Un obiect în mişcare tinde să rămână în mişcare dacă nu acţionează asupra sa o forţă exterioară. Trupurile noastre - şi psihicul nostru – nu este ferit de această lege fundamentală.

Pentru mulţi partea a doua a citatului înseamnă defapt provocarea. ”Stresul dezvăluie patologia.” Patologia despre care este vorba aici nu este patologia tipică pentru care unele persoane îşi prenotează o evaluare şi o perioadă de şedere la Southdown. Mai degrabă este vorba de ”patologia” care se dezvăluie în acele timpuri când admitem că nu suntem în cea mai bună formă a noastră.

Se poate arăta ca o absorbţie de sine ”necaracteristică” a unei persoane, într-un moment în care este nevoie de grija pentru ceilalţi – poate atunci când o comunitate locală este chemată la o mutare şi un membru se gândeşte numai la propria persoană. Se poate manifesta într-o activitate frenetică de control a unei persoane care deobicei este colaboratoare când este vorba de activitate de echipă, în situaţia în care se confruntă cu reducerea numărului de membrii din echipă. Se poate manifesta sub forma unei letargii depresive şi imobilitate fizică atunci când ar fi nevoie de energie creativă pentru a acţiona în cazul unui dezastru natural. Şi exemplele sunt multe.

Ceea ce este important pentru fiecare este să înţeleagă, că în timpuri de schimbare - şi în special în timpuri de schimbare comunitară şi organizaţională – toţi cei implicaţi vor resimţi stres şi toţi cei implicaţi vor manifesta unele comportamente care nu dau dovadă de ”cel mai bun sine” al lor.

Pentru persoana individuală, în acest proces, a fi conştientă de tendinţa proprie de a reacţionare este cel mai de folos. Cu această conştienţă, ea poate acţiona pentru a se putea adresa nevoilor de securitate şi siguranţă nesatisfăcute sau să le controleze într-un mod în care nu îi răneşte sau îi face rău celorlalţi. În adăugirea prelucrării grijei faţă de ”patologia personală”, leaderii pot lucra în procesul de schimbare şi pentru a asigura faptul că există o amplă oportunitate de a numi stresorii întâlniţi de grup şi/sau de indivizi şi să creeze un ambient în care membrii se simt în siguranţă suficient pentru a putea merge înainte cu schimbarea la care sunt chemaţi.

Faptul că ”schimbarea produce stres şi că stresul dezvăluie patologia” înseamnă că ceilalţi care împărtăşesc schimbarea, pe care unul o experimentează, demonstrează la fel patologia lor personală. A recunoaşte şi a înţelege aceasta merge împreună cu a trăi liniştit şi a lucra pentru o nouă realitate.

Atitudinea inimii iertătoare – o inimă care care este dispusă să îi ierte răspunsurile celorlalţi la stres ”mai-puţin-decât-ajutătoare”, la fel ca şi propriile lor răspunsuri – este un har pentru care trebuie să ne rugăm şi să le punem în practică în timpurile de schimbare.

(traducere sr. Ildiko Homa)
* Articol apărut în buletinul de ştiri COVENANT editat de Institutul Southdown din Canada, un institut de prestigiu în domeniul serviciilor psihoterapeutice oferite clericilor şi persoanelor consacrate. Sr. Miriam D. Ukeritis CSJ, PhD este directorul executiv al acestei instituţii.
(http://www.southdown.on.ca/)


Surorile participante la cea de a treia sesiune a proiectului, doresc să împărtăşească experienţele trăite şi beneficiile personale ale programului.

Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru îndeletnicire ... (Ecl 3,1)
Aşa că şi pentru mine bunul Dumnezeu a pregătit acest timp binecuvântat de trei luni la cursul ”Viaţă din belşug”. Citind pliantul cu oferta cursului m-am gândit că mi-ar place să particip la acest curs, dar mă gândeam că nu este încă momentul potrivit şi de aceea am şi amânat să cer de la M. Provincială. Dar bunul Dumnezeu care mă unoaşte şi ştie de ce am nevoie a privit altfel lururile. Aşa că având o discuţie cu M. Provincială despre boala mea, mi-a propus să particip la cursul “Viaţă din belşug”, pentru a mă odihni şi a mă reface spiritual şi trupeşte. Nu am ezitat să accept propunerea deoarece mă gândeam că aceasta face parte din planul Domnului pentru mine.

Programul propus ca şi ideea de a convieţui aceste 3 luni cu surori din alte congregaţii mi-au trezit temeri dar şi curiozitatea de cum va fi, dar aceste temeri sau spulberat foarte repede. Am experimentat bucuria, încrederea, cât şi acceptarea din partea fiecăreia dintre ele, deşi “diverse” mergem pe acelaşi drum.

Prin programul propus am descoperit că Domnul îmi dăduse şi alte talente pe care eu nu le ştiam sau de care nici nu vroiam să aud, aşa că printre altele am descoperit talentul la pictură, care pentru mine rămâne o mare provocare.

Prin îndrumarea spirituală dar şi prin seminariile de formare, cât şi prin colocviul personal am avut ocazia să revăd harurile pe care bunul Dumnezeu mi le-a dat şi drumul spiritual pe care m-a condus ca un Tată iubitor, dar şi propuneri pentru viitorul meu spiritual. Întâlnirile de grup m-au ajutat să descopăr diferite laturi ale personalităţii mele, să stau de vorbă cu latura ascunsă sau cu problemele mele, să le dau un nume, să mi le rezolv sau unele să mi le accept ca parte integrante din mine.

Un alt beneficiu a fost pentru mine, exerciţiul bun de a lua distanţă de misiunea mea în care lucram de peste 20 de ani. Aş putea spune că plec de la acest curs reînnoită sufleteşte şi trupeşte. De aceea aş recomanda cu mare căldură sufletească tuturor persoanelor consacrate, de a accepta participarea la acest curs cu dorinţa de cunoaştere, acceptare şi schimbare de sine.

Mulţumesc M. Provinciale pentru acest curs şi timp binecuvântat, dar şi Surorilor din comunitatea mea care au preluat misiunea mea pentru acest timp cât am fost la curs. Nu în ultimul rând mulţumesc din suflet întregii echipe de formare care a fost alături de noi în acest timp, din toate punctele de vedere.

Sr. Veronica

***

Fiţi pătrunzători ai Cuvântului, prin lectio divina, pentru că viaţa consacrată „se naşte din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi primeşte Evanghelia ca normă proprie de viaţă”.
Papa Benedict al XVI-lea

***

“Viaţa nu este nici lineară, nici circulară ci este alcătuită din spirale ... În schimb este fundamental să înţelegem că viaţa e un labirint, însă numai străbătându-l vom putea ajunge în punctul central al călătoriei, al căutării ... Ca atare presupune obstacole, progrese, opriri, căderi, capcane, succese, lupte şi momente de răgaz, însă important este să rămânem mereu pe parcurs.”

Aşa cum Valerio Albisetti a scris în cartea Drumul vieţii, citat în fragmentul de mai sus, şi pentru mine a fost un timp de răgaz pentru a parcurge acest labirint reflectând asupra istoriei propriei mele vieţi unde să-mi gâsesc armonia din punct de vedere fizic, psihic şi spiritual.

La întâlnirile de grup, cât şi colocviile individuale, am învăţat să mă deschid, să mă cunosc mai bine, pentru a şti cum să gestionez mai bine emoţiile şi trăirile mele, pentru a debloca ceea ce era blocat, pentru a mă vindeca de ceea ce era bolnav, a fi autentică cu mine însămi şi cu ceilalţi. Tot programul “Viaţă din belşug” a fost un beneficiu, începând cu experienţa de viaţă comunitară intercongregaţională şi întâlniri de grup, colocvii, seminarii, vizite la muzee, concerte, plimbări în oraş, momente de rugăciune şi liturghii, momente de voie bună, sport, artă, munca şi până la timpul petrecut cu mine însămi. Toate acestea au fost momente experimentate din plin.

Nu pot să uit că au fost şi momente mai puţin plăcute, dar care fac parte tot din această experienţă petrecută aici. A fost greu, dar s-a meritat şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest dar. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru echipa de formare, cât şi tuturor profesorilor şi colaboratorilor care au oferit din experienţa, timpul şi energia lor pentru ca acest program să decurgă bine.

Aş dori să aduc un cuvânt de încurajare pentru surorile care doresc dar nu au curajul să participe la acest program. Nu este un timp pierdut, ci din contră este o mare “şansă” pentru a face această experienţă. Ştiu că acest curs este privit cu suspiciune de multe persoane, aşa cum l-am privit şi eu, dar se merită săl parcurgi pentru a te cunoaşte mai bine, să ştii cine eşti, să fi autentică şi pentru a rămâne pe acest “parcurs” mulţumindu-i Lui şi bucurându-ne pentru orice moment care ne este dăruit de Dumnezeu.

Mulţumesc congregaţiei mele pentru susţinerea oferită de a participa la acest minunat curs “Viaţă din belşug”.

O soră participantă

***

Toţi avem o anumită vocaţie sau misiune în viaţă, toţi trebuie să îndeplinim o sarcină concretă care cere să fie dusă la capăt. În această privinţă, omul nu poate fi înlocuit, şi nici viaţa lui nu se poate repeta, aşadar sarcina fiecăruia este unică, la fel ca şi ocazia de a o realiza.

Viktor Frankl

***

“Doar iubind vei vedea ce frumoasă e viaţa, dacă şti să o trăieşti ... “
Dragi Surori,
Pentru că am reuşit să savurez din plin “Viaţa din belşug” datorită acestui timp trăit aici, doresc şi eu să împărtăşesc câteva gânduri din această experienţă.

Timpul petrecut aici împreună cu alte patru surori a fost un timp de har prin care m-am descoperit pe mine însămi, cu toate calităţile şi imperfecţiunile mele.

Tot ceea ce programul a oferit mi-a folosit spre creşterea mea umană şi spirituală la care m-am angajat să lucrez, atât la nivel personal cu problemele mele, cât şi la nivel de grup. Pentru dorinţa de a fi mai bună şi de a creşte în iubirea faţă de Isus şi de cei din jurul meu a fost necesar să mă las îndrumată şi călăuzită de persoanele pregătite în domeniu, dar şi de celelelate în psihoterapia de grup, iar această deschidere, încredere şi abandonare nu a fost uşor, dar cu ajutorul lui Dumnezeu a fost posibil şi am descoperit prin aceasta cât de valoroasă sunt în faţa Domnului şi cât de important este să te laşi purtat de iubirea Sa, mai ales în momentele mai dificile de viaţă şi să crezi că El este mereu alături de tine. În psihoterapia de grup am putut să fiu eu însămi, m-a ajutat încrederea în ceilalţi, să fiu deschisă, liberă şi sinceră, să-mi exprim sentimentele şi unele trăiri, şi totodată să mă îmbogăţesc din experienţele celorlalte.

Pe parcursul programului au mai fost introduse alte activităţi, terapia de artă, muzică, dans care au scos la suprafaţă talentele din mine şi spre uimirea mea am descoperit aceste bogăţii care nu sunt meritul meu, ci doar a lui Dumnezeu. Totodată aceste activităţi au avut menirea să mă ţină prezentă, activă şi în contact cu celelalte surori, au fost ocazii de a ne cunoaşte mai bine. Doresc ca tot ceea ce am învăţat, trăit aici, să pot duce mai departe cu mine şi în comunitatea mea. Mulţumesc din inimă acelora care au făcut posibilă participarea mea la programul “Viaţă din belşug”, superioarelor mele şi comunităţii mele, formatorilor care m-au îndrumat, susţinut şi încurajat să fiu eu însămi, să fiu mai puternică în vocaţia mea.

Mulţumesc.

O soră participantă

***

“Mi-e sufletul însetat de iubirea ta, aprinde-mi inima Isuse viu, Eşti Cale, Adevăr, eşti viaţa mea.”
Vreau să mărturisesc tuturor celor care veţi citi aceste rânduri că belşugul constă în viaţa centrată pe Dumnezeu, pe încrederea pe care o am faţă de El. Aici am avut ocazia să stau mai mult de vorbă cu Dumnezeu, cu mine însămi, cu persoane specializate, care m-au ajutat să mă CONFRUNT şi cu alte surori care au format un cadru propice de împărtăşire şi ajutor pentru terapiile de grup. După o experienţă în care am văzut totul întunecat, aici am putut vedea părţile întunecate şi cele luminoase din mine. De la acest punct, din „nucleul sănătos al vieţii” mă întorc cu speranţă şi curaj în continuarea vieţii mele. Aceste momente de „criză” pe care oricine le trăieşte în viaţă sunt la lumina lui Cristos momente de „creştere”.

Sr. Monica

***

Viaţa ca „dar” preţios din partea lui Dumnezeu
Timpul petrecut aici la programul „Viaţă din belşug” a fost într-adevăr un timp de har şi de lumină interioară în acelaşi timp. Am avut posibilitatea de a lua contact cu propria mea persoană. Am acceptat cu bucurie fără frică şi cu mult curaj de a trăi aceste momente de îndrumare spirituală, psihoterapie individuală şi de grup.

Nu mi-a fost uşor, dar cu încredere în Dumnezeu am reuşit să-mi deschid inima şi să vindec acele răni care mă împiedicau în viaţa mea de zi cu zi. Am fost nevoită să mă implic mult, să muncesc cu mine însămi şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru harul acordat.

Atât întâlnirile de grup, cât şi cele individuale m-au ajtat să mă cunosc mai bine, să-mi accept atât latura pozitivă cât şi cea negativă. Am învăţat să mă iubesc, ca să mă pot simţi iubită atât de Dumnezeu, cât şi de ceilalţi, am învăţat cu adevărat să dau culoare vieţii. În acest timp mi-am dat seama că trecutul ascuns a fost un obstacol care nu mă lăsa liberă, acum descoperit fiind reuşesc să fiu eu însămi. Îmi dau seama că fără o relaţie profundă cu Isus viaţa nu are nici un sens. Prin artă, dans, muzică am reuşit să mă regăsesc.

Pot să spun că a fost un timp cu adevărat preţios, folosit la maxim şi în acelaşi timp şi o reînnoire în viaţa mea spirituală. Simt cu avedărat că trăiesc şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că prin „Viaţă din belşug” am reuşit să mă renasc la o viaţă nouă. „Din întuneric am reuşit să revin la lumină.”

Elena


Dragi Surori Superioare şi Responsabile pentru formare,

Plecând de la realitatea pe care am prezentat-o la adunarea generală CRSM din 2010 conform studiului efectuat asupra formării permanente din România şi asupra percepţiei surorilor despre viaţa consacrată de astăzi am încercat să construim un program util pentru binele surorilor noastre.
Obiectivele programului fiind : 1. reînnoire spirituală şi dezvoltare personală şi 2. posibilitate de intervenţie psihologică dacă este nevoie.

Doresc să accentuez, după experienţa celor doi ani, că programul poate fi folosit şi de către surori care doresc să se reînnoiască spiritual şi doresc să crească în viaţa lor consacrată, lucru care nu este posibil fără o dezvoltare personală aprofundată. Programul nu este destinat numai surorilor care au anumite probleme de rezolvat în domeniul psihologic.

Prin acest program oferim o posibilitate şi surorilor care doresc să facă o pauză după o misiunea grea, să beneficieze de un mini sabbatical sau doresc să se pregătească la o nouă misiune şi au nevoie de a avea un timp de har şi de formare. Programul elaborat în cadrul proiectului permite ca fiecare soră să aibă un plan individualizat de formare sau de intervenţie. La sfârşitul programului se elaborează şi un plan individualizat de acţiune, împreună cu sora participantă, care doreşte să fie un instrument de ajutor şi pentru perioada de reacomodare la viaţa de zi cu zi, respectiv un instrument de ajutor pentru a întări abilităţile şi competenţele pe care sora le-a achiziţionat în
perioada programului.

Fiecare serie are şi un program de feedback, adică un scurt program de 3 zile organizat la 3 luni după program în care dorim să evaluăm cum s-a aplicat planul individualizat de acţiune.

Programul a cuprins: 15 ore de îndrumare spirituală, 120 ore de autocunoaştere/psihoterapie de grup, 15 ore de colocvii formative/psihoterapie individuală, 75 ore de art-terapie, 10 ore muzică sacră, 10 ore de kinetoterapie, 16 ore de terapie prin dans, 15 ore lectio divina, 3 zile de reculegere, 20 ore de seminarii psihoeducaţionale, 30 de ore de studii individuale şi 20 de ore de voluntariat cu copii.

***

Omul poate fi cu atât mai bine înşfăcat de Dumnezeu, cu cât e mai conştientă starea lui de a fi cu sinele şi cu cât e mai liber e în autodefinirea personală.

Pr. Rulla, SJ

***

Crizele din viaţa consacrată

Una dintre problemele cu care se confruntă viaţa consacrată este diminuarea numărului şi creşterea vârstei medii din institutele religioase. Acest fapt poate duce la descurajare, dacă diminuarea numerică nu este văzută ca un semn providenţial care încurajează la un angajament trăit mai ferm şi mai profetic. (A porni din nou de la Cristos p.13.)

O altă problemă în viaţa consacrată se naşte din schimbările din ultimele decenii. Persoanele consacrate trăiesc într-o lume, caracterizată de cultura morţii şi de ism-uri: individualism, secularism, consumism, hedonism, materialism. Toate acestea îşi au efectul şi în institutele de viaţă consacrată. Într-o asemenea mixtură de valori este greu să găsească omul un teren ferm. Conform Pigna, mulţi dintre călugări au plecat din cauza lipsei solidităţii interne. „Primele tensiuni sau născut în jurul valorilor, care sunt în relaţie dialectică una cu alta: institut – carismă, prezenţă în lume – plecare din lume, verticalism – orizontalism, asceză – dezvoltarea personalităţii, disciplină controlată – misiune apostolică. Diferit de trecut, au accentuat cel de-al doilea element.” (Pigna, 1990)

Schimbările exterioare cer o mare schimbare interioară din partea persoanei. Criza de după Conciliu nu provine atât de mult din slăbiciunea institutelor, cât din lipsa abilităţii persoanelor de a fi capabile de schimbare. Tocmai de aceea rezolvarea crizei trebuie să se concentreze mai mult pe reînnoirea personală, nu pe reorganizarea structurilor.

Una dintre cele mai frecvente surse de stres în viaţa vocaţională este singurătatea. Coform Manenti (1990) cele mai multe persoane care părăsesc viaţa consacrată decid astfel din cauza singurătăţii resimţite. Nu numai în cazul celor care pleacă din institut vorbim de criză, dar şi în cadrul comunităţii putem trăi ca străini. Următoarele fenomene duc la această stare de înstrăinare:

  • Fenomenul „cuibului propriu”: Persoana reduce calitatea vieţii consacrate la nivel propriu, nu se depăşeşte pe sine, dar caută o poziţionare avantajoasă pentru sine.
  • „Pensionare timpurie”: sunt persoane consacrate şi preoţi care deşi sunt tineri, se retrag în viaţa lor privată, nu pentru că ar fi ajuns deja la vârsta de pensionare, dar pentru că se simt incompetenţi pentru exigenţele pastorale de azi.
  • Căutarea unui statut acceptat de societate: unele persoane consacrate acceptă locuri de muncă bine plătite, profesii laice, dar în acestea nu văd o acceptă pentru căutarea lor de sine.
  • Căutarea senzaţionalului în detrimentul eficienţei: Unele persoane consacrate îşi construiesc viaţa pe rezultate profesionale măsurabile, pe structuri bine organizate şi nu atât de mult pe acea libertate care ar trebui să caracterizeze viaţa monahală.
  • Lipsurile vieţii de comunitate: unele persoane consacrate caută să-şi rezolve problemele şi greutăţile printr-o viaţă independentă şi trăiesc în comunitate în stil „hotelier”.
  • Lipsurile vieţii de rugăciune: de exemplu căutarea experienţelor emoţionale în rugăciune sau chiar lipsa experienţei de Dumnezeu.

Aceste fenomene au apărut datorită „crizei identităţii de sine” a persoanelor consacrate. „Lipsa unui dinamism spiritual profund, deschiderea spre toate direcţiile de eclecticism a dus la zdrobirea experienţei carismatice a persoanelor consacrate şi viaţa lor a devenit sfărâmată... … Persoana consacrată nu se mai poate defini pe sine.” (Pigna 1990, 16.)

Fenomenele de mai sus nu trebuiesc explicate din perspectivă morală, dar mai mult prin aspectele slăbiciunilor la nivelul psihologic. Pentru ca omul să i se poată consacra lui Dumnezeu mai întâi trebuie să se cunoască pe sine. Congregaţia Catolică pentru Educaţie într-un document apărut în 1970 identifică cauzele crizei grave a vieţii consacrate în două puncte: persoana consacrată - din lipsa formării umane şi intelectuale adecvate şi din lipsa autocunoaşterii - numai ştie cine este şi cine ar trebui să fie.

Tocmai din acest motiv multe documente vaticane accentuează importanţa formării întregii persoane. Criteriile formării la viaţa religioasă sunt formulate în documentul Vita Consecrata p. 65.: „Toată persoana trebuie formată, ţinând cont de toate aspectele individualităţii sale, de comportamentul şi motivaţiile ei.”

Conform Manenti (1990) dinamica apostaziei este următoarea: persoana simte tensiune între valori şi institut sau nu se simte realizată în misiunea apostolică, şi nemulţumirea care se naşte din aceasta duce la izolare şi singurătate, care mai apoi duc la părăsirea institutului.

Motivaţiile cele mai frecvente pentru părăsirea vocaţiei consacrate şi preoţeşti sunt următoarele:

  • frica de o preoţiei nesigură şi obscură, care se manifestă în refuzul adaptării la schimbările impuse, în descurajare, depresie, izolare, în căutarea propriei comodităţi sau a prieteniilor nesănătoase.
  • sentimentul neputinţei faţă de institut, care se manifestă în motoul „e mai uşor singur, decât împreună”, în neîncrederea faţă de superiori, în refuzul responsabilităţii şi a rezoluţiilor instituţionale.
  • frica de faptul că nu îşi va mai stăpânii viaţa, care provine din gândirea societăţii noastre care proclamă autorealizarea, aparent contradictorie cu valorile evanghelice – omul s-a născut ca să se realizeze pe sine, conştient de propriile drepturi şi de libertatea sa, cum poate să renunţe la sine ca să fie sărac, ascultător şi cast? Aceste persoane încep să resimtă viaţa consacrată ca o negare a vieţii umane. Cei care nu-şi pot rezolva acest conflict aparent sunt caracterizaţi de setea după experienţe şi senzaţional, şi de fuga de angajamente.
  • sentimentul de singurătate şi de inutil. Dorinţa este mai mult consecinţa, decât motivul părăsirii vocaţiei. Din cinci ieşiri, în patru cazuri apare mai întâi izolarea şi sentimentul de singurătate, şi numai după aceea căutarea unei partenere sau unui partener, ca posibilă rezolvare a problemei. „Boala” vieţii consacrate este defapt de cele mai multe ori o boală motivaţională, lipseşte sensul din viaţa persoanei. Persoana consacrată începe să uite cine este ea defapt.

Sr. Ildikó Homa, sss

***

„De ceea ce este nevoie, este curajul pentru singurătate, crearea creativă a singurătăţii, transformarea despărţirii negative de către oameni în şansa pozitivă pentru meditaţie.”

Viktor Frankl

 


Echipa de formare/terapeutică:
Îndrumător spiritual: Pr. Leó Páll
Psihoterapie de grup: Psih. Sarolta Lázár
Viaţă comunitară: Sr. Ecaterina Tatov
Preot colaborator: Pr. Marcelin Rotaru
Lectio divina: Sr. Teodora Dănescu
Kinetoterapie: Adrian Silivestru
Art-terapie: Sr. Edit Imre, Sr. Maria Ignat
Muzică sacră: Starmüller Éva
Dans meditativ: Sr. Piroska Darvas
Psihoterapie individuală şi coordonarea proiectului: Sr. Ildikó Homa

 


 

 

Viaţă din belşug Nr. 3  în format .pdf >>


PROIECTUL “VIAŢĂ DIN BELŞUG“

Buletinul VIAŢĂ DIN BELŞUG nr. 1 - februarie 2011

Buletinul VIAŢĂ DIN BELŞUG nr. 2 - iunie 2011

 

|
|
|
|
|
|

© Federaţia Conferinţa Română a Superioarelor Majore
Adresa: RO-400246 CLUJ NAPOCA, str. Maramureşului nr. 23
Tel/Fax: 0040-264-435096
E-mail: secretariatCRSM@clicknet.ro