în format .pdf >>
Dragi Surori, Prieteni, Colaboratori,
Binefăcători,
Cu ajutorul dumneavoastră am ajuns la
sfârşitul celei de a treia sesiuni în cadrul Proiectului
“Viaţă din belşug”. Vă suntem recunoscătoare pentru încrederea, ajutorul, colaborarea şi
susţinerea oferită şi dorim să ne exprimăm
gratitudinea prin acest mic buletin.
A TRĂI ESTE A SCHIMBA*
Miriam D. Ukeritis CSJ, PhD
Câţiva ani în urmă, un citat atribuit Cardinalului John
Newman mi-a captat atenţia: „A trăi este a
schimba. A fi trăit bine este a fi schimbat
deseori.” Într-un timp în care schimbarea practic este
tema vieţii – mai ales în viaţa parohiilor, a
congregaţiilor religioase, a slujirii pastorale – aceste
cuvinte pot aduce comfort dar şi provocare. Autorul
lor, a cărui viaţă a fost marcată de o schimbare
incredibilă şi nu de puţine controverse, ştia bine
inevitabilitatea schimbării în viaţă, dacă persoana este
fidelă mişcărilor harului.
Schimbarea despre care vorbim noi aici, nu este
schimbare de dragul schimbării. Este o schimbare în
serviciul misiunii lui Isus şi a trăirii zilnice a
angajamentului faţă de Evanghelie. Este fructul
răspunsului la chemarea „alegerii vieţii” din
Deuteronomiu. Este fundamentul pe care indivizii şi
grupurile s-au angajat să caute plinătatea şi slujirea
celorlalţi, chemaţi fiind în Evanghelie de a discerne
direcţia vieţii lor.
Este uşor să rezistăm schimbării sau să refuzăm
schimbarea. Cineva poate să rămână convins că
misiunea prezentă este mult mai importantă decât o
nouă aventură. Cineva poate să ţină morţis la
convingerea că este prea în vârstă sau are prea puţină
energie pentru a răspunde la cerinţele schimbării unui
mediu viu. Un grup poate insista că o istorie lungă întro
situaţie parohială măsoară mai mult decât alte
considerente.
Un ordin religios poate menţine angajamentul său
istoric la un apostolat particular fără să ţină cont de
necesităţi sau resurse. Şi în multe cazuri aceste
convingeri pot fi adevărate. În alte cazuri, cuvintele lui
Newman ne pot conduce la o verificare a realităţii: „A
trăi este a schimba. A fi trăit bine este a fi schimbat
deseori.”
În confruntarea cu realitatea schimbării, mai ales
întâlnindu-ne cu ea ca şi congregaţii religioase, grupuri
bisericeşti şi birouri diecezane, mai avem un alt citat
care ne poate aduce comfort şi provocare – dar şi un
spaţiu mare de reflectare şi de înţelegere. Pr. Ray
Dlugos, psiholog şi director executiv la Southdown a
observat deseori că „Schimbarea produce stres. Şi
stresul dezvăluie patologia.”
A admite că stresul decurge din chemarea la
schimbare nu este dificil. Defapt, este ceva comun să
auzi că cineva s-a epuizat fiind ”stresat” de
schimbările survenite în misiunea sa sau în situaţiile
congregaţionale. Stresul care decurge din schimbare
este inevitabil. Ca şi persoane umane noi rezistăm
schimbării. Vă amintiţi-vă de fenomenul inerţiei pe
care am învăţat-o la ştiinţele generale? Un obiect în
nemişcare tinde să rămână în nemişcare dacă nu
acţionează asupra sa o forţă exterioară. Un obiect în
mişcare tinde să rămână în mişcare dacă nu
acţionează asupra sa o forţă exterioară. Trupurile
noastre - şi psihicul nostru – nu este ferit de această
lege fundamentală.
Pentru mulţi partea a doua a citatului înseamnă defapt
provocarea. ”Stresul dezvăluie patologia.” Patologia
despre care este vorba aici nu este patologia tipică
pentru care unele persoane îşi prenotează o evaluare
şi o perioadă de şedere la Southdown. Mai degrabă
este vorba de ”patologia” care se dezvăluie în acele
timpuri când admitem că nu suntem în cea mai bună
formă a noastră.
Se poate arăta ca o absorbţie de sine
”necaracteristică” a unei persoane, într-un moment în
care este nevoie de grija pentru ceilalţi – poate atunci
când o comunitate locală este chemată la o mutare şi
un membru se gândeşte numai la propria persoană. Se
poate manifesta într-o activitate frenetică de control a
unei persoane care deobicei este colaboratoare când
este vorba de activitate de echipă, în situaţia în care se
confruntă cu reducerea numărului de membrii din
echipă. Se poate manifesta sub forma unei letargii depresive şi imobilitate fizică atunci când ar fi nevoie
de energie creativă pentru a acţiona în cazul unui
dezastru natural. Şi exemplele sunt multe.
Ceea ce este important pentru fiecare este să
înţeleagă, că în timpuri de schimbare - şi în special în
timpuri de schimbare comunitară şi organizaţională –
toţi cei implicaţi vor resimţi stres şi toţi cei implicaţi vor
manifesta unele comportamente care nu dau dovadă
de ”cel mai bun sine” al lor.
Pentru persoana individuală, în acest proces, a fi
conştientă de tendinţa proprie de a reacţionare este
cel mai de folos. Cu această conştienţă, ea poate
acţiona pentru a se putea adresa nevoilor de securitate
şi siguranţă nesatisfăcute sau să le controleze într-un
mod în care nu îi răneşte sau îi face rău celorlalţi. În
adăugirea prelucrării grijei faţă de ”patologia
personală”, leaderii pot lucra în procesul de schimbare
şi pentru a asigura faptul că există o amplă
oportunitate de a numi stresorii întâlniţi de grup şi/sau
de indivizi şi să creeze un ambient în care membrii se
simt în siguranţă suficient pentru a putea merge
înainte cu schimbarea la care sunt chemaţi.
Faptul că ”schimbarea produce stres şi că stresul
dezvăluie patologia” înseamnă că ceilalţi care
împărtăşesc schimbarea, pe care unul o
experimentează, demonstrează la fel patologia lor
personală. A recunoaşte şi a înţelege aceasta merge
împreună cu a trăi liniştit şi a lucra pentru o nouă
realitate.
Atitudinea inimii iertătoare – o inimă care care
este dispusă să îi ierte răspunsurile celorlalţi la stres
”mai-puţin-decât-ajutătoare”, la fel ca şi propriile lor
răspunsuri – este un har pentru care trebuie să ne
rugăm şi să le punem în practică în timpurile de
schimbare.
(traducere sr. Ildiko Homa)
* Articol apărut în buletinul de ştiri COVENANT editat de Institutul
Southdown din Canada, un institut de prestigiu în domeniul serviciilor
psihoterapeutice oferite clericilor şi persoanelor consacrate. Sr. Miriam D.
Ukeritis CSJ, PhD este directorul executiv al acestei instituţii.
(http://www.southdown.on.ca/)
Surorile participante la cea de a treia sesiune a
proiectului, doresc să împărtăşească experienţele
trăite şi beneficiile personale ale programului.
Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi
vreme pentru îndeletnicire ... (Ecl 3,1)
Aşa că şi pentru mine bunul Dumnezeu a pregătit
acest timp binecuvântat de trei luni la cursul ”Viaţă
din belşug”.
Citind pliantul cu oferta cursului m-am gândit că mi-ar
place să particip la acest curs, dar mă gândeam că
nu este încă momentul potrivit şi de aceea am şi
amânat să cer de la M. Provincială.
Dar bunul Dumnezeu care mă unoaşte şi ştie de ce
am nevoie a privit altfel lururile. Aşa că având o
discuţie cu M. Provincială despre boala mea, mi-a
propus să particip la cursul “Viaţă din belşug”, pentru
a mă odihni şi a mă reface spiritual şi trupeşte.
Nu am ezitat să accept propunerea deoarece mă
gândeam că aceasta face parte din planul Domnului
pentru mine.
Programul propus ca şi ideea de a convieţui aceste 3
luni cu surori din alte congregaţii mi-au trezit temeri
dar şi curiozitatea de cum va fi, dar aceste temeri sau
spulberat foarte repede. Am experimentat
bucuria, încrederea, cât şi acceptarea din partea
fiecăreia dintre ele, deşi “diverse” mergem pe acelaşi
drum.
Prin programul propus am descoperit că Domnul îmi
dăduse şi alte talente pe care eu nu le ştiam sau de
care nici nu vroiam să aud, aşa că printre altele am
descoperit talentul la pictură, care pentru mine
rămâne o mare provocare.
Prin îndrumarea spirituală dar şi prin seminariile de
formare, cât şi prin colocviul personal am avut ocazia
să revăd harurile pe care bunul Dumnezeu mi le-a
dat şi drumul spiritual pe care m-a condus ca un Tată
iubitor, dar şi propuneri pentru viitorul meu spiritual.
Întâlnirile de grup m-au ajutat să descopăr diferite
laturi ale personalităţii mele, să stau de vorbă cu
latura ascunsă sau cu problemele mele, să le dau un
nume, să mi le rezolv sau unele să mi le accept ca
parte integrante din mine.
Un alt beneficiu a fost pentru mine, exerciţiul bun de
a lua distanţă de misiunea mea în care lucram de
peste 20 de ani.
Aş putea spune că plec de la acest curs reînnoită
sufleteşte şi trupeşte. De aceea aş recomanda cu
mare căldură sufletească tuturor persoanelor
consacrate, de a accepta participarea la acest curs
cu dorinţa de cunoaştere, acceptare şi schimbare de
sine.
Mulţumesc M. Provinciale pentru acest curs şi timp
binecuvântat, dar şi Surorilor din comunitatea mea
care au preluat misiunea mea pentru acest timp cât
am fost la curs. Nu în ultimul rând mulţumesc din suflet întregii
echipe de formare care a fost alături de noi în acest
timp, din toate punctele de vedere.
Sr. Veronica
***
Fiţi pătrunzători ai Cuvântului, prin lectio divina,
pentru că viaţa consacrată „se naşte din ascultarea
Cuvântului lui Dumnezeu şi primeşte Evanghelia ca
normă proprie de viaţă”.
Papa Benedict al XVI-lea
***
“Viaţa nu este nici lineară, nici circulară ci este
alcătuită din spirale ... În schimb este fundamental să
înţelegem că viaţa e un labirint, însă numai
străbătându-l vom putea ajunge în punctul central al
călătoriei, al căutării ... Ca atare presupune
obstacole, progrese, opriri, căderi, capcane, succese,
lupte şi momente de răgaz, însă important este să
rămânem mereu pe parcurs.”
Aşa cum Valerio Albisetti a scris în cartea Drumul
vieţii, citat în fragmentul de mai sus, şi pentru mine
a fost un timp de răgaz pentru a parcurge acest
labirint reflectând asupra istoriei propriei mele vieţi
unde să-mi gâsesc armonia din punct de vedere fizic,
psihic şi spiritual.
La întâlnirile de grup, cât şi colocviile individuale, am
învăţat să mă deschid, să mă cunosc mai bine,
pentru a şti cum să gestionez mai bine emoţiile şi
trăirile mele, pentru a debloca ceea ce era blocat,
pentru a mă vindeca de ceea ce era bolnav, a fi
autentică cu mine însămi şi cu ceilalţi.
Tot programul “Viaţă din belşug” a fost un beneficiu,
începând cu experienţa de viaţă comunitară intercongregaţională
şi întâlniri de grup, colocvii,
seminarii, vizite la muzee, concerte, plimbări în oraş,
momente de rugăciune şi liturghii, momente de voie
bună, sport, artă, munca şi până la timpul petrecut
cu mine însămi. Toate acestea au fost momente
experimentate din plin.
Nu pot să uit că au fost şi momente mai puţin
plăcute, dar care fac parte tot din această experienţă
petrecută aici. A fost greu, dar s-a meritat şi
mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest dar.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru echipa de formare,
cât şi tuturor profesorilor şi colaboratorilor care au
oferit din experienţa, timpul şi energia lor pentru ca
acest program să decurgă bine.
Aş dori să aduc un cuvânt de încurajare pentru
surorile care doresc dar nu au curajul să participe la
acest program. Nu este un timp pierdut, ci din contră
este o mare “şansă” pentru a face această experienţă.
Ştiu că acest curs este privit cu suspiciune de multe
persoane, aşa cum l-am privit şi eu, dar se merită săl
parcurgi pentru a te cunoaşte mai bine, să ştii cine
eşti, să fi autentică şi pentru a rămâne pe acest
“parcurs” mulţumindu-i Lui şi bucurându-ne pentru
orice moment care ne este dăruit de Dumnezeu.
Mulţumesc congregaţiei mele pentru susţinerea
oferită de a participa la acest minunat curs “Viaţă din
belşug”.
O soră participantă
***
Toţi avem o anumită vocaţie sau misiune în
viaţă, toţi trebuie să îndeplinim o sarcină
concretă care cere să fie dusă la capăt. În această
privinţă, omul nu poate fi înlocuit, şi nici viaţa
lui nu se poate repeta, aşadar sarcina fiecăruia
este unică, la fel ca şi ocazia de a o realiza.
Viktor Frankl
***
“Doar iubind vei vedea ce frumoasă e viaţa,
dacă şti să o trăieşti ... “
Dragi Surori,
Pentru că am reuşit să savurez din plin “Viaţa din
belşug” datorită acestui timp trăit aici, doresc şi eu să împărtăşesc câteva gânduri din această experienţă.
Timpul petrecut aici împreună cu alte patru surori a
fost un timp de har prin care m-am descoperit pe
mine însămi, cu toate calităţile şi imperfecţiunile
mele.
Tot ceea ce programul a oferit mi-a folosit spre
creşterea mea umană şi spirituală la care m-am
angajat să lucrez, atât la nivel personal cu
problemele mele, cât şi la nivel de grup.
Pentru dorinţa de a fi mai bună şi de a creşte în
iubirea faţă de Isus şi de cei din jurul meu a fost
necesar să mă las îndrumată şi călăuzită de
persoanele pregătite în domeniu, dar şi de celelelate
în psihoterapia de grup, iar această deschidere,
încredere şi abandonare nu a fost uşor, dar cu ajutorul lui Dumnezeu a fost posibil şi am descoperit
prin aceasta cât de valoroasă sunt în faţa Domnului şi
cât de important este să te laşi purtat de iubirea Sa,
mai ales în momentele mai dificile de viaţă şi să crezi
că El este mereu alături de tine.
În psihoterapia de grup am putut să fiu eu însămi, m-a
ajutat încrederea în ceilalţi, să fiu deschisă, liberă şi
sinceră, să-mi exprim sentimentele şi unele trăiri, şi
totodată să mă îmbogăţesc din experienţele
celorlalte.
Pe parcursul programului au mai fost introduse alte
activităţi, terapia de artă, muzică, dans care au scos
la suprafaţă talentele din mine şi spre uimirea mea
am descoperit aceste bogăţii care nu sunt meritul
meu, ci doar a lui Dumnezeu. Totodată aceste
activităţi au avut menirea să mă ţină prezentă, activă
şi în contact cu celelalte surori, au fost ocazii de a ne
cunoaşte mai bine.
Doresc ca tot ceea ce am învăţat, trăit aici, să pot
duce mai departe cu mine şi în comunitatea mea.
Mulţumesc din inimă acelora care au făcut posibilă
participarea mea la programul “Viaţă din belşug”,
superioarelor mele şi comunităţii mele, formatorilor
care m-au îndrumat, susţinut şi încurajat să fiu eu
însămi, să fiu mai puternică în vocaţia mea.
Mulţumesc.
O soră participantă
***
“Mi-e sufletul însetat de iubirea ta, aprinde-mi
inima Isuse viu, Eşti Cale, Adevăr, eşti viaţa
mea.”
Vreau să mărturisesc tuturor celor care veţi citi
aceste rânduri că belşugul constă în viaţa centrată pe
Dumnezeu, pe încrederea pe care o am faţă de El.
Aici am avut ocazia să stau mai mult de vorbă cu
Dumnezeu, cu mine însămi, cu persoane specializate,
care m-au ajutat să mă CONFRUNT şi cu alte surori
care au format un cadru propice de împărtăşire şi
ajutor pentru terapiile de grup.
După o experienţă în care am văzut totul întunecat,
aici am putut vedea părţile întunecate şi cele
luminoase din mine. De la acest punct, din „nucleul
sănătos al vieţii” mă întorc cu speranţă şi curaj în
continuarea vieţii mele. Aceste momente de „criză”
pe care oricine le trăieşte în viaţă sunt la lumina lui
Cristos momente de „creştere”.
Sr. Monica
***
Viaţa ca „dar” preţios din partea lui Dumnezeu
Timpul petrecut aici la programul „Viaţă din belşug” a
fost într-adevăr un timp de har şi de lumină interioară
în acelaşi timp. Am avut posibilitatea de a lua contact
cu propria mea persoană.
Am acceptat cu bucurie fără frică şi cu mult curaj de
a trăi aceste momente de îndrumare spirituală,
psihoterapie individuală şi de grup.
Nu mi-a fost uşor, dar cu încredere în Dumnezeu am
reuşit să-mi deschid inima şi să vindec acele răni care
mă împiedicau în viaţa mea de zi cu zi.
Am fost nevoită să mă implic mult, să muncesc cu
mine însămi şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru harul
acordat.
Atât întâlnirile de grup, cât şi cele individuale m-au
ajtat să mă cunosc mai bine, să-mi accept atât latura
pozitivă cât şi cea negativă. Am învăţat să mă iubesc,
ca să mă pot simţi iubită atât de Dumnezeu, cât şi de
ceilalţi, am învăţat cu adevărat să dau culoare vieţii.
În acest timp mi-am dat seama că trecutul ascuns a
fost un obstacol care nu mă lăsa liberă, acum
descoperit fiind reuşesc să fiu eu însămi.
Îmi dau seama că fără o relaţie profundă cu Isus viaţa
nu are nici un sens. Prin artă, dans, muzică am reuşit
să mă regăsesc.
Pot să spun că a fost un timp cu adevărat preţios,
folosit la maxim şi în acelaşi timp şi o reînnoire în
viaţa mea spirituală.
Simt cu avedărat că trăiesc şi îi mulţumesc lui
Dumnezeu că prin „Viaţă din belşug” am reuşit să mă
renasc la o viaţă nouă. „Din întuneric am reuşit să
revin la lumină.”
Elena
Dragi Surori Superioare şi Responsabile pentru
formare,
Plecând de la realitatea pe care am prezentat-o la
adunarea generală CRSM din 2010 conform studiului
efectuat asupra formării permanente din România şi
asupra percepţiei surorilor despre viaţa consacrată de
astăzi am încercat să construim un program util
pentru binele surorilor noastre.
Obiectivele programului fiind : 1. reînnoire spirituală
şi dezvoltare personală şi 2. posibilitate de intervenţie
psihologică dacă este nevoie.
Doresc să accentuez, după experienţa celor doi ani,
că programul poate fi folosit şi de către surori care
doresc să se reînnoiască spiritual şi doresc să crească
în viaţa lor consacrată, lucru care nu este posibil fără
o dezvoltare personală aprofundată.
Programul nu este destinat numai surorilor care au
anumite probleme de rezolvat în domeniul psihologic.
Prin acest program oferim o posibilitate şi surorilor
care doresc să facă o pauză după o misiunea grea, să
beneficieze de un mini sabbatical sau doresc să se
pregătească la o nouă misiune şi au nevoie de a avea
un timp de har şi de formare.
Programul elaborat în cadrul proiectului permite ca
fiecare soră să aibă un plan individualizat de formare
sau de intervenţie. La sfârşitul programului se
elaborează şi un plan individualizat de acţiune,
împreună cu sora participantă, care doreşte să fie un
instrument de ajutor şi pentru perioada de
reacomodare la viaţa de zi cu zi, respectiv un
instrument de ajutor pentru a întări abilităţile şi
competenţele pe care sora le-a achiziţionat în
perioada programului.
Fiecare serie are şi un program de feedback, adică un
scurt program de 3 zile organizat la 3 luni după
program în care dorim să evaluăm cum s-a aplicat
planul individualizat de acţiune.
Programul a cuprins: 15 ore de îndrumare spirituală, 120 ore de
autocunoaştere/psihoterapie de grup, 15 ore de colocvii
formative/psihoterapie individuală, 75 ore de art-terapie, 10 ore
muzică sacră, 10 ore de kinetoterapie, 16 ore de terapie prin dans,
15 ore lectio divina, 3 zile de reculegere, 20 ore de seminarii psihoeducaţionale,
30 de ore de studii individuale şi 20 de ore de
voluntariat cu copii.
***
Omul poate fi cu atât mai bine înşfăcat de
Dumnezeu, cu cât e mai conştientă starea lui de a
fi cu sinele şi cu cât e mai liber e în autodefinirea
personală.
Pr. Rulla, SJ
***
Crizele din viaţa consacrată
Una dintre problemele cu care se confruntă viaţa
consacrată este diminuarea numărului şi creşterea
vârstei medii din institutele religioase. Acest fapt poate
duce la descurajare, dacă diminuarea numerică nu
este văzută ca un semn providenţial care încurajează
la un angajament trăit mai ferm şi mai profetic. (A
porni din nou de la Cristos p.13.)
O altă problemă în viaţa consacrată se naşte din
schimbările din ultimele decenii. Persoanele consacrate
trăiesc într-o lume, caracterizată de cultura morţii şi de
ism-uri: individualism, secularism, consumism,
hedonism, materialism. Toate acestea îşi au efectul şi
în institutele de viaţă consacrată. Într-o asemenea
mixtură de valori este greu să găsească omul un teren
ferm. Conform Pigna, mulţi dintre călugări au plecat
din cauza lipsei solidităţii interne. „Primele tensiuni sau
născut în jurul valorilor, care sunt în relaţie
dialectică una cu alta: institut – carismă, prezenţă în
lume – plecare din lume, verticalism – orizontalism,
asceză – dezvoltarea personalităţii, disciplină
controlată – misiune apostolică. Diferit de trecut, au
accentuat cel de-al doilea element.” (Pigna, 1990)
Schimbările exterioare cer o mare schimbare
interioară din partea persoanei. Criza de după
Conciliu nu provine atât de mult din slăbiciunea
institutelor, cât din lipsa abilităţii persoanelor de a fi
capabile de schimbare. Tocmai de aceea rezolvarea
crizei trebuie să se concentreze mai mult pe
reînnoirea personală, nu pe reorganizarea
structurilor.
Una dintre cele mai frecvente surse de stres în
viaţa vocaţională este singurătatea. Coform
Manenti (1990) cele mai multe persoane care părăsesc
viaţa consacrată decid astfel din cauza singurătăţii
resimţite. Nu numai în cazul celor care pleacă din
institut vorbim de criză, dar şi în cadrul comunităţii
putem trăi ca străini. Următoarele fenomene duc la
această stare de înstrăinare:
- Fenomenul „cuibului propriu”: Persoana reduce
calitatea vieţii consacrate la nivel propriu, nu se
depăşeşte pe sine, dar caută o poziţionare
avantajoasă pentru sine.
- „Pensionare timpurie”: sunt persoane consacrate şi
preoţi care deşi sunt tineri, se retrag în viaţa lor
privată, nu pentru că ar fi ajuns deja la vârsta de
pensionare, dar pentru că se simt incompetenţi
pentru exigenţele pastorale de azi.
- Căutarea unui statut acceptat de societate: unele
persoane consacrate acceptă locuri de muncă bine
plătite, profesii laice, dar în acestea nu văd o acceptă pentru căutarea lor de sine.
- Căutarea senzaţionalului în detrimentul eficienţei: Unele persoane consacrate îşi construiesc viaţa pe
rezultate profesionale măsurabile, pe structuri bine
organizate şi nu atât de mult pe acea libertate
care ar trebui să caracterizeze viaţa monahală.
- Lipsurile vieţii de comunitate: unele persoane
consacrate caută să-şi rezolve problemele şi
greutăţile printr-o viaţă independentă şi trăiesc în
comunitate în stil „hotelier”.
- Lipsurile vieţii de rugăciune: de exemplu căutarea
experienţelor emoţionale în rugăciune sau chiar
lipsa experienţei de Dumnezeu.
Aceste fenomene au apărut datorită „crizei identităţii
de sine” a persoanelor consacrate. „Lipsa unui
dinamism spiritual profund, deschiderea spre toate
direcţiile de eclecticism a dus la zdrobirea experienţei
carismatice a persoanelor consacrate şi viaţa lor a
devenit sfărâmată... … Persoana consacrată nu se mai
poate defini pe sine.” (Pigna 1990, 16.)
Fenomenele de mai sus nu trebuiesc explicate din
perspectivă morală, dar mai mult prin aspectele
slăbiciunilor la nivelul psihologic. Pentru ca omul să i
se poată consacra lui Dumnezeu mai întâi
trebuie să se cunoască pe sine. Congregaţia
Catolică pentru Educaţie într-un document apărut în
1970 identifică cauzele crizei grave a vieţii consacrate
în două puncte: persoana consacrată - din lipsa
formării umane şi intelectuale adecvate şi din lipsa
autocunoaşterii - numai ştie cine este şi cine ar
trebui să fie.
Tocmai din acest motiv multe documente vaticane
accentuează importanţa formării întregii
persoane. Criteriile formării la viaţa religioasă sunt
formulate în documentul Vita Consecrata p. 65.:
„Toată persoana trebuie formată, ţinând cont de toate
aspectele individualităţii sale, de comportamentul şi
motivaţiile ei.”
Conform Manenti (1990) dinamica apostaziei este
următoarea: persoana simte tensiune între valori şi
institut sau nu se simte realizată în misiunea
apostolică, şi nemulţumirea care se naşte din aceasta
duce la izolare şi singurătate, care mai apoi duc la
părăsirea institutului.
Motivaţiile cele mai frecvente pentru părăsirea vocaţiei
consacrate şi preoţeşti sunt următoarele:
- frica de o preoţiei nesigură şi obscură, care se
manifestă în refuzul adaptării la schimbările
impuse, în descurajare, depresie, izolare, în
căutarea propriei comodităţi sau a prieteniilor
nesănătoase.
- sentimentul neputinţei faţă de institut, care se
manifestă în motoul „e mai uşor singur, decât
împreună”, în neîncrederea faţă de superiori, în
refuzul responsabilităţii şi a rezoluţiilor
instituţionale.
- frica de faptul că nu îşi va mai stăpânii viaţa, care
provine din gândirea societăţii noastre care
proclamă autorealizarea, aparent contradictorie cu
valorile evanghelice – omul s-a născut ca să se
realizeze pe sine, conştient de propriile drepturi şi
de libertatea sa, cum poate să renunţe la sine ca
să fie sărac, ascultător şi cast? Aceste persoane
încep să resimtă viaţa consacrată ca o negare a
vieţii umane. Cei care nu-şi pot rezolva acest
conflict aparent sunt caracterizaţi de setea după
experienţe şi senzaţional, şi de fuga de angajamente.
- sentimentul de singurătate şi de inutil. Dorinţa este mai mult consecinţa, decât motivul părăsirii
vocaţiei. Din cinci ieşiri, în patru cazuri apare mai
întâi izolarea şi sentimentul de singurătate, şi
numai după aceea căutarea unei partenere sau
unui partener, ca posibilă rezolvare a problemei.
„Boala” vieţii consacrate este defapt de cele mai
multe ori o boală motivaţională, lipseşte sensul din
viaţa persoanei. Persoana consacrată începe să
uite cine este ea defapt.
Sr. Ildikó Homa, sss
***
„De ceea ce este nevoie, este curajul pentru
singurătate, crearea creativă a singurătăţii,
transformarea despărţirii negative de către oameni
în şansa pozitivă pentru meditaţie.”
Viktor Frankl
Echipa de formare/terapeutică: