Viaţă din belşug

Nr. 2 – iunie 2011
FEDERAŢIA CONFERINŢA ROMÂNĂ A SUPERIOARELOR MAJORE
400246-CLUJ NAPOCA, str. Maramureşului nr. 23,
Telefax: 0040-264-435096
secretariatCRSM@clicknet.ro, www.fcrsm.ro

în format .pdf >>


Dragi Surori, Prieteni, Colaboratori, Binefăcători,

Cu ajutorul dumneavoastră am ajuns la sfârşitul celei de a doua sesiuni în cadrul Proiectului “Viaţă din belşug”. Vă suntem recunoscătoare pentru încrederea, ajutorul, colaborarea şi susţinerea pe care ne-aţi oferit-o şi dorim să ne exprimăm gratitudinea prin aceast mic buletin. 


Câteva gânduri despre  OM ŞI PERSOANA CONSACRATĂ DE AZI
Sr. Ildikó Homa, sss

Cine are grijă de cei care au grijă de alţii? este întrebarea spontană care se naşte în noi, când întâlnim oameni consacraţi slujirii celorlalţi – preoţi, persoane consacrate – dar opriţi, blocaţi în misiunea lor de o durere sufletească.
De unde vine această durere? Putem observa la persoanele consacrate  o posibilă cauză: cea a fragmentării
Trăim într-o lume care se specializează, sau chiar se supra-specializează. Ceea ce este o condiţie esenţială pentru dezvoltare prezintă şi riscul  pierderii viziunii de ansamblu. Frankl (1996) spune că nu atât specializarea sau lipsa universalităţii prezintă un pericol, ci mai degrabă aparenţa totalităţii ştiinţei. Orientările reducţioniste prezintă omul ca fiind ”doar decât, …. ” ceva anume.
Viktor Frankl  defineşte omul ca unitate în ciuda diversităţii. Citându-l pe Toma de Aquino spune că omul este ”unitas multiplex”. 
Există o unitate antropologică contrar diferenţelor ontologice, contrar diferenţei dintre diferitele moduri de existenţă.

 Omul se află în intersecţia dintre cele trei dimensiuni: somatic, psihic şi noetic (spiritual), şi conform regulilor ontologiei dimensionale nu-l putem surpinde în totalitate în nici unul dintre aceste dimensiuni. (Frankl 1996)
Am identificat ca o posibilă cauză a problemelor apărute în viaţa consacrată fragmentarea, care se produce atunci când omul este văzut sau se vede pe sine ”numai ca şi …” sau “doar decât …”  Datorită lipsei  unei viziuni integrate sau a punerii în practică a acestui model antropologic prezentat de Frankl se ajunge de multe ori la o viziune unidimensională.
În studiul efectuat anul trecut privind calitatea formării permanente în viaţa consacrată am constatat că există o discrepanţă  între ceea ce viaţa consacrată îşi propune şi la ceea ce se ajunge.  Deşi multe din documentele bisericeşti accentuează importanţa formării întregii persoane în toate dimensiunile sale, ea rămâne de multe ori numai o formare intelectuală.  De cele mai multe ori din formările oferite  lipseşte liantul, sau cei formaţi nu sunt capabili să găsească acest liant, care ar putea duce la o viaţă consacrată unificată - cu “un singur trup, minte şi suflet”.
Viaţa persoanelor consacrate devine deci compartimentimentalizată în lipsa acestui liant. Această fragmentare se observă în special în domeniul afectivităţii şi sexualităţii.  În urma seminariilor psiho-educaţionale oferite în cadrul proiectului ”Viaţă din belşug” participantele ajung la descoperirea că este posibil să trăiască vocaţia feminină cu o inimă religioasă şi vocaţia călugărească cu un spirit feminin, este posibil să trăiască o viaţă integrată. O călugăriţă de 30 ani mărturiseşte următoarele:
„Mă bucur de o libertate interioară minunată care nu mă abandonează niciodată. Aş putea adăuga că nu sunt deloc o „bucată de lemn”, pentru că simt, simt tare, aşa cum simte fiecare femeie normală. Nu mă mir şi nu-mi pare rău, chiar dacă a trăi vocaţia  ”ca femeie” e atât de grea, dar şi minunată.”

Expresia „Dumnezeu singur ajunge” (principiu adesea folosit şi greşit interpretat) nu poate fi înţeleasă ca o excludere a tot ceea ce este uman. Acestă atitudine defensivă faţă de tot ceea ce este uman (trup, bucurie, iubire, relaţii interpersonale) poate orienta stilul vieţii consacrate spre dezumanizare şi negare a propriei persoane şi a prezenţei lor în societate.
Cuvintele lui Ioan Botezătorul: “El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (In 3,30) greşit interpretate pot duce la convingerea  că natura umană trebuie umilită şi anulată pentru ca Gloria lui Dumnezeu să devină tot mai extinsă. Irineu spune: „Gloria lui Dumnezeu este omul viu”.  Dumnezeu ne cere să devenim persoane integre şi pe deplin umane.
Conciliul Vatican II afirmă că „cine îl urmează pe Cristos, omul perfect, devine el însăşi mai uman”. (Gaudium et spes 41) Fragmentarea apărută  între cele 3 dimensiuni ale persoanei umane a  creat o confuzie între comportamentul virtuos şi atitudinea psihologică a persoanei.
De aici utilizarea termenilor care pot duce la interpretări greşite precum: supunere, viată ascunsă, viaţă umilă, dăruire totală de sine, uitarea de sine, dispreţul de sine, renunţare, etc.  Aceşti termeni, folosiţi uneori în mod ambiguu sau reducţionist au dus adesea la atitudini de represiune sau de negare a componentei umane în formarea şi viaţa religioasă.
E bine să ne amintim că sfinţenia constă în divinizarea omului şi în umanizarea divinului. (Giordani 1993)


Surorile care au participat la a doua sesiune în cadrul proiectului, doresc să împărtăşească experienţele trăite, cu surorile care doresc să participe în viitor la un asemenea program. Din mărturia lor putem afla beneficiile personale ale programului.

M-am regăsit pe mine însămi, aşa cum sunt ...

Acest timp pe care l-am petrecut aici, a fost într-adevăr o viaţă din belşug, o perioadă de har şi o oază în care m-am regăsit pe mine însămi, aşa cum sunt. Aş vrea să le încurajez pe cele care vor veni aici să nu se teamă să facă această experienţă de viaţă.
Eu am 35 de ani şi am venit la acest program ”Viaţă din belşug” tensionată. Anul trecut mama a trecut la Domnul, iar eu nu eram împăcată cu lipsa ei. Aveam deasemenea o stimă de sine scăzută şi nu puteam să înţeleg stările emoţionale pe care le aveam în anumite circumstanţe.
Drumul parcurs în aceste 3 luni a fost în a descoperi umbrele şi luminile din mine. A necesitat implicare, muncă cu mine însămi, dar şi implicare în grup.
Am învăţat că numai prin deschidere poţi să te cunoşti mai bine şi numai cu încredere poţi să te abandonezi pentru a te redescoperi cu valorile tale, cu slăbiciunile, dar şi cu bogăţiile tale.
Am învăţat că drumul autocunoaşterii nu se termină aici, ea continuă, dar important e să începi.
La colocviul individual şi direcţiunea spirituală am avut ocazia să deschid paginile vieţii mele cu încredere şi să scot la lumină latura pozitivă şi umbrele. Nu mi-a fost mereu uşor, mi-a trebuit curaj să pun mâna pe rană.

 

Am descoperit că sunt preţioasă, că valoarea mea vine de la Dumnezeu. Am învăţat că rănile lui Isus nu L-au blocat, şi nici eu nu trebuie să mă blochez în rănilemele. Am învăţat că numai cu Isus vom fi cu adevărat liberi şi nimeni nu ne va putea face vreun rău, nici umbrele noastre.
La întâlnirea de grup am lucrat la întărirea personalităţii mele. Drumul pe care  l-am parcurs alături de alte 5 surori mi-a fost de mare ajutor. Aici m-am îmbogăţit din experienţele împărtăşite şi am putut să mă cunosc mai bine. Dacă la început am intrat cu teamă, acum am mai multă încredere în mine să vorbesc în grup. Am învăţat să îmi exprim sentimentele şi să fiu sinceră cu mine însămi. A fost un drum anevoios uneori, dar benefic.
Prin terapia de artă, muzică, pictură, dans am dezvoltat simţul creativităţii şi al îndrăznelii. A fost surprinzător să descopăr bogăţiile pe care le am în mine şi cele din surori. Acest program a fost ca un timp de destindere şi spontaneitate, şi de fraternitate.
Deasemenea pregătirea mesei a fost un alt mod de autocunoaştere. Am văzut modul meu de a acţiona şi a celeilalte, şi modul de a mă relaţiona.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest timp preţios, în care El mi-a arătat iubirea Sa. Mulţumesc echipei terapeutice şi superioarelor mele, comunităţii mele.
Sora Ana

Căutam un mesaj personal care să mă ajute să mă cunosc mai bine pe mine însămi ...

Dragi Surori,
Doresc să încep această mărturie cu un gând de mulţumire faţă de formatori, colaboratori şi binefăcători care au contribuit la buna desfăşurare a acestui proiect ”Viaţă din belşug”. Dar şi cu un gând de încurajare pentru voi, surori care ”veţi prelua ştafeta” şi veţi participa în viitor la acest program.
Deseori pe parcursul acestor 3 luni, diferitele persoane pe care le-am întâlnit ne-au sfătuit să considerăm acest timp, ca un har pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte. Pe mine personal acest gând m-a ajutat foarte mult pentru a profita din plin de acest timp pe care l-am trăit aici.
Am 33 de ani şi am păşit pe drumul vieţii consacrate de aproape 14 ani. Am depus voturile perpetue în decembrie 2009. M-am întors în ţară în decembrie anul trecut, după aproximativ 10 ani de formare în străinătate. Fac parte dintr-o comunitate contemplativă, unde suntem 3 surori, de naţionalităţi diferite.
Cam la 2 luni după întoarcerea mea în ţară vorbind cu superioara mea despre o problemă din comunitate, am încercat să-i explic situaţia, dar am adăugat că îmi dau seama de o dificultate personală pe care am întâlnit-o şi în celelalte comunităţi în care am trăit. Răspunsul superioarei a fost că problema din comunitate putem să o rezolvăm împreună, dar pentru dificultatea mea personală mi-a propus o muncă cu mine însămi şi astfel s-a născut idea de a participa la ”Viaţă din belşug”.
Acum la sfârşitul acestor 3 luni îmi dau seama că acesta a fost pentru mine punctul de plecare pentru participarea la acest program. Dar ceea ce am trăit şi am primit aici este mai mult, am învăţat atâtea lucruri în acest timp şi acestea mă vor ajuta în continuare, personal şi în comunitate. Prin tot ceea ce trăiam aici eram invitate să facem legătura cu viaţa noastră personală. Astfel prin rugăciunea şi lectura personală, prin seminariile ţinute pe diferite teme, prin activităţiile propuse – în paşi de dans, în ritmul muzicii, în culorile picturilor - căutam un mesaj personal care să mă ajute să mă cunosc mai bine pe mine însămi. În acest sens m-au ajutat foarte mult colocviile individuale de psihoterapie şi îndrumare spirituală, în care am simţit sprijin şi însoţire pe acest drum. Dar sunt convinsă că această formare ar fi fost incompletă fără întâlnirile de grup. Într-un cadru de încredere, de deschidere, fiecare era invitată să împărtăşească trăirile, experienţele ei. Personal îmi era destul de greu să mă exprim în grup, dar când reuşeam să o fac, mă simţeam încurajată să descopăr unele posibilităţi de care nu mă credeam ”în stare”.
Deasemenea, ceea ce celelalte membre din grup împărtăşeau era foarte bogat şi profund. Şi deseori în experienţele trăite, împărtăşite mă regăseam şi eu. Şi era din nou o încurajare că nu sunt niciodată singură pe ”drumul vieţii”, că bucuriile şi dificultăţile mele sunt trăite şi de alţii în moduri diferite, în momente diferite. Sunt unică în planul lui Dumnezeu, dar această comuniune pe plan uman şi spiritual este totdeauna posibilă.
”Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările tale şi ce bine vede sufletul meu acesta!” (Ps 139, 14)
Îmi place foarte mult acest psalm, iar în urma acestor 3 luni de ”Viaţă din belşug”, acest verset capătă pentru mine mai multă bogăţie şi profunzime.
Sora Claudia


 

”Viaţa este preţioasă, ai grijă de ea!”

Am ales să particip la acest curs ”Viaţă din belşug” în urma unor situaţii în care  am înţeles că este ceva în neregulă cu mine, unele situaţii din trecut mă împiedicau să înaintez senină în viaţa de consacrare la care am fost chemată.
La început mi-a fost foarte greu să accept, pentru că nu reuşeam să accept acele situaţii ca făcând parte din istoria mea personală, însă dorinţa de a fi senină m-a ajutat să accept ajutorul unor persoane pregătite în diferite domenii. Am putut înţelege că umanitatea nu poate fi separată de spiritualitate, aşa cum credeam eu la început, dar am înţeles că fără integrarea ambelor aspecte, viaţa mea nu poate fi întreagă, fără integrare există riscul să continui să trăiesc în dezbinare şi nemulţumire.
Prin intermediul colocviilor individuale m-am putut deschide, am putut vorbi despre acele situaţii care mă blocau şi am putut găsi un alt mod de a privi lucrurile, o altă alternativă. Mi-am dat seama cât este de important să fiu atentă la nevoile mele interioare, să înţeleg care este mesajul pe care mi-l transmite corpul meu atunci când ceva nu este în regulă. Am înţeles că fără o relaţie profundă cu Isus, viaţa nu are stabilitate, mă poartă în extreme şi nu mă simt deloc bine. Deasemenea prin întâlnirile de grup am avut ocazia să descopăr că nu sunt singura persoană care se confruntă cu astfel de situaţii, iar acest lucru m-a încurajat mult. Le mulţumesc colegelor de grup pentru că au fost deschise, au avut curajul să împărtăşească din experienţa lor, şi ceea ce m-a mişcat mult, a fost că m-au găsit demnă de încredere şi astfel am găsit puterea de a mă exprima.
Un alt lucru care mi-a fost de mare ajutor în cunoaşterea de sine au fost activităţiile diverse de art-terapie, în care mi-am putut descoperi abilităţile personale, să dezvolt creativitatea şi imaginaţia, să fiu mai spontană şi astfel să găsesc noi modalităţi de a mă recreea, de a pune ceva din mine în activitatea pe care o fac.
Nu pot spune că au fost uşoare cele 3 luni petrecute aici, dar pot spune că au fost de folos pentru reînnoirea mea umană şi spirituală, şi sper ca să aibă cât mai multe persoane consacrate posibilitatea de a face această experienţă, cel puţin o dată în viaţă.
Mulţumesc mult echipei terapeutice pentru susţinerea ce mi-a oferit-o în această perioadă, nu pentru faptul că mi-am rezolvat toate problemele, ci pentru faptul că am putut să le dau nume şi uşor, uşor să le integrez în istoria mea personală, o istorie în care Dumnezeu este mereu prezent şi nu mă va părăsi niciodată, indiferent de situaţiile pe care le voi întâlni.
Sora Cristina


Programul a cuprins:

13 ore de îndrumare spirituală,  120 ore de autocunoaştere şi psihoterapie de grup, 15 ore de psihoterapie individuală, 75 ore de art-terapie, 10 ore de meloterapie, 10 ore de kinetoterapie, 16 ore de terapie prin dans, 15 ore lectio divina şi meditaţie îndrumată, 3 zile de reculegere, 12 ore de seminarii psiho-educaţionale,, precum şi 30 de ore de studii individuale şi 20 de ore de voluntariat cu persoane cu dizabilităţi.


  

Am învăţat că puteam fi ”eu însămi, fără prefăcătorie, fără măşti” ...

Sunt sora Maria, am 49 de ani şi înainte de jubileul de 25 de ani de viaţă consacrată am avut experienţa de a trăi 3 luni de viaţă comunitară la Cluj cu alte 5 surori din congregaţii diferite. Am acceptat cu disponibilitate şi curaj posibilitatea de a trăi un drum de reînnoire spirituală, şi un drum de psihoterapie individuală şi de grup. Pentru mine a fost un timp binecuvântat.
Îmi dădeam seama că ceea ce trăiam în aceste şedinţe de grup şi la nivel personal atingeau într-adevăr viaţa mea. Nu este vorba de studiu, ci de viaţă adevărată. Nu pot spune că a fost un drum uşor, câteodată a fost ceva nou pentru mine şi trebuia să am curaj să merg înainte.
Am învăţat să mă cunosc, să nu am frică de sentimentele mele, de slăbiciunile mele, am învăţat să ascult, să nu am frică de rănile şi suferinţele mele, să accept feminitatea mea şi problemele vârstei, am învăţat că puteam fi ”eu însămi, fără prefăcătorie, fără măşti”.
Terapia de grup a fost utilă pentru mine pentru a mă înţelege şi a-i cunoaşte mai bine pe ceilalţi. În grup deveneam vizibilă pentru alţii şi mai ales pentru mine însămi. În timp am  înnodat în grup, şi mulţumit grupului, relaţii afective împărtăşite cu colegele de drum.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest timp de 3 luni de psihoterapie individuală şi de grup, a fost experienţa cea mai frumoasă pentru mine – experienţa de a mă privi aşa cum sunt şi pe alţii în acest mod.

Mulţumesc pentru toţi colaboratorii care m-au ajutat în acest drum de cunoaştere de sine, de a mă elibera de frici, de a fi eu însămi. Rămân recunoscătoare toată viaţa mea şi mă voi ruga pentru ei. Îmi dau seama că în fiecare zi trebuie să încep din nou pentru a putea merge în mod autentic spre libertate şi iubire adevărată.
Sora Maria


 

Iubeşte-l pe fratele tău ca pe  tine însuţi !?

Dumnezeu mi-a dat viaţă cu tot ce este bun în ea, asemenea unui computer performant făcut să funcţioneze la standardele de calitate cele mai înalte ale programării sale.
În istoria mea de om am învăţat să manevrez viaţa mea, să mă folosesc de darurile care le am, dar nu pe toate. Unele au rămas neobservate şi deci neactivate. Prin urmare ceva din funcţionarea mea nu a mai fost în concordanţă cu spiritualul, cu firescul, cu biologicul şi deci nu m-am mai înţeles. Deşi funcţiile computerului meu sunt bune toate, am folosit doar pe unele din ele la maximum, si era să îl ard. Asemenea unui computer care nu este niciodată scos  din priză, deoarece ştiut este că el se poate odihni pe  “stand by”, adică pe o stare de veghe şi în acest timp nu consumă energie, dar nu este deconectat total.  Este fantastic de practic această funcţie,  deoarece doar la cea mai suavă atingere, sau mişcare a suportului pe care se află  i se  activează toate funcţiile, şi este  prompt în doar câteva secunde.  Dar, după  cum am spus, este doar  una din fantasticele sale dotări. A folosi această funcţie  de stand by, la nesfârşit fără să-l mai  scoatem efectiv din priză, niciodată sau  numai când se anunţă o furtună care riscă să-l trăsnească, atunci pe acel computer riscăm să-l ardem. Şi nu înseamnă că el din fabricaţie nu este bun, doar că a fost suprasolicitată numai una din funcţiile sale.
Povestea calculatorului se aseamănă cu povestea mea. Am daruri fantastice, mi-a dat Dumnezeu mult şi chiar foarte mult. Am înţeles acest lucru şi am început să dau şi eu mult, pentru că aşa ne învaţă Biblia: ”Mult ţi s-a dat, mult ţi se va cere”; să dăruim din plinătatea inimii, fără egoism fără reţineri, fără separatism, fără discriminări. Să iubim pe cei pe care Dumnezeu ni-i scoate în cale. Dacă un frate ne roagă să facem 2 paşi cu el, noi să facem 10 împreună…
Dacă m-am consacrat lui Dumnezeu pentru a-l sluji pe El căutând “binele tineretului” conform carismei noastre, atunci am hotărât să o fac din toate forţele mele. Asemenea mireselor înţelepte am lăsat firea mea pe stare de veghe continuă, pentru că “nu ştim când vine mirele” şi era important ca să am untdelemn, ba chiar am căutat să nu fiu egoistă  şi să dau din untdelemnul meu şi celorlalte mirese ca să nu fie lăsate afară  - aşa cum se întâmplă în povestea din Biblie. Stiu că untedelemnul sunt faptele noastre bune, este iubirea faţă de aproapele, este  acel răspuns: “am fost gol şi m-ai îmbrăcat, am fost flămând şi mi-ai dat să mănânc, am fost în închisoare şi m-ai vizitat”. Am simţit în inima mea că  acesta este răspunsul pe care  mi-l va da mirele dacă va veni la orice oră din zi sau din noapte.
Şi cu toate acestea ceva mi-a scăpat. Ceva nu a fost bine orientat în sintonie cu contextul, cu firescul, cu darurile divine. Ceva a fost folosit atât de mult fără a mai deconecta încât a ajuns pe punctul de a lua foc - “burn out”. Nici măcar nu am mai conştientizat că mai am şi această calitate să pot fi scoasă din priză cu funcţia de resetare, ca apoi conectat din nou la reţeaua de curent “universal” să o fac fără a risca să pierd vreo calitate sau vreo funcţie (virtute) - sigur, dacă sunt deconectat treptat conform procedurii: închizi foaia de lucru, folderul, programul, alegi funcţia închidere, aştepţi, dai accept şi apoi totul se stinge total. Această ultimă funcţie eu pur şi simplu nu am mai avut-o în vedere, am uitat să mă folosesc de ea şi nu am mai accesat-o.
Sufletul meu şi organismul meu mereu a funcţionat la maxim şi s-a odihnit pe stare de veghe, şi nu pentru că nu era flexibil, sau că nu avea calitatea de a se opri, sau că ar fi fost  atât de obsedat de activitate încât nu vroia să se oprească. Nu! A funcţionat aşa pentru că pur şi simplu aşa a fost educat, aşa a fost iniţiat în arta de lucru cu computerul, şi în timp, deşi a văzut singur pe foaia regulamentului de funcţionare că există şi această funcţie, nu şi-a dezvoltat o  afinitate  pentru aceasta. Din memoria mea informaţia de a fi scos din priză era asociată cu o funcţie necesar a fi utilizată doar la nevoie, adică cu o frecvenţă de 1 dată pe lună sau la 3 luni, deoarece consideram că starea de veghe şi semi-odihna era suficientă ca să mă odihnesc şi să mă încarc cu energie, experienţa zilnică mi-a arătat cât de uşor mă conectez la reţea şi cât de multă energie încă mai aveam în ciuda funcţionării la maximum.

Unii din cei din jur au observat semnele mele de oboseală, şi eu deasemenea. Computerul “huruia” din toate încheieturile, şi frigea la atingere. Emana o căldură neobişnuită la apropiere. Aceasta a făcut ca cei din jur să se teamă că dacă mă voi arde, se va arde şi priza casei şi că probabil voi afuma mobilierul din preajma mea, iar în caz extrem poate lua foc  încăperea.  Pentru mine căldura emanată era o calitate în plus, deci mulţumită am continuat funcţionarea. Ceilalţi ca buni pompieri s-au gândit să anunţe ”căpitanul”, că este posibil ca funcţionarea mea să producă pagube şi că ar fi bine să se ia măsuri drastice, ca nu cumva să se ardă şi ele. Mi-au spus să-l mai sting din când în când ca să  nu-l ard de tot. Şi  l-am stins, dar după obiceiul meu, 1 data la 3 luni sau în caz de furtună.
Nemulţumirea “căpitanului” meu m-a uimit, faptul că am fost interpretată de surorile mele ”pompier”,  ca fiind insensibilă la legătura mea cu Dumnezeu, m-a şocat, pur şi simplu m-au lăsat perplexă.  Dialogul meu cu Dumnezeu era continuu (eram pe “stare de veghe continuă”) şi justificat de principiul regulei  ordinului nostru de viaţă consacrată ”Ora et labora” şi  “Fă binele, şi fă-l bine”.  Cu toate acestea şocul a fost şi mai mare când cazul meu s-a considerat a fi o nesupunere faţă de “căpitanul” care mi-a cerut să schimb felul meu de a funcţiona, l-am schimbat  - dar  în felul meu - interior, şi prea puţin vizibil în exterior. S-a considerat a fi nimic, şi deci o nesupunere, o înfruntare prin neascultare. Am simţit că toate principiile mele sănătoase de viaţă erau în zadar, că degeaba m-am dăruit total 22 de ani şi fără rezerve în slujba lui Dumnezeu ajutându-i pe cei uitaţi de lume.
A fi pus în discuţie în faţa comunităţii pentru mine a însemnat în acel moment,  a fi scos din priză precum un calculator, de care nu mai eşti mulţumit, dat  într-un colţ şi luat altul nou că, oricum n-are rost să repari, când poţi să pui altul nou în loc. Noi oricum suntem 200 de surori, deci oricum nu sunt de nelipsită, oricând şi în orice moment pot fi substituită de altă soră. Acestea au fost trăirile mele interioare.
Dat fiind că am început cu povestea computerului, voi aţi putut să înţelegeţi de la prima citire, care era nevoia mea, ce fel de schimbare ar fi trebuit să fac, dar eu din interior nu am văzut-o aşa ca voi.
Se pare că Dumnezeu s-a folosit de această situaţie: scoaterea forţată din priză şi trimisă 3 luni într-un alt colţ de ţară, unde habar nu aveam ce au de gând să facă cu mine.
Eram conştientă că organismul meu era pe punctul de a ceda asemenea computerului supraîncins, dar să fii scos aşa din priză fără prea multe procedee, fără a programa un reset, mi-a produs o suferinţă enormă.
Cu toate acestea, faptul că eu eram conştientă de nevoia mea stringentă de a schimba ritmul şi am văzut că singură nu am reuşit, m-am gândit să folosesc aceast timp de a sta ”aruncat într-un colţ” ca posibilitate de resetare. Adică să mă uit la mine. Să văd cum arăt pe dinăuntru, ce nu a funcţionat şi apoi să încerc să mă reconectez în speranţa că totuşi eu mai eram încă funcţionabilă, nu totul era rău. Cel puţin aşa mi s-a spus şi urma să verific şi eu.
Dumnezeu în marea sa îndurare, şi pe căile Lui necunoscute de noi oamenii,    m-a pus într-un spaţiu propice pentru a se produce minunea necesară.  Am dat în acest colţ de lume peste oameni fantastici: 3 “ingineri electronişti” specializaţi în circuitul intern (spiritual, psihologic, biologic, uman …) care şi-au pus toate cunoştiinţele lor acumulate în slujba resetării mele.
Nu mi-a fost uşor, nici mie şi nici lor. Cum v-am spus computerul era încins la maximum, eram hipersensibilă la orice fel de cuvinte, sentimente, trăiri, mişcări fizice, zgomote, etc. A fost o muncă titanică să mă răcesc, să mă cufund ghidată de ei şi să intru în adâncul sufletului şi fizicului meu, ca să mă pot cunoaşte şi astfel să mă înţeleg pe mine  - ascultându-mă.
 Ce trebuia să văd?

  • Divinul grăitor prin meditaţie, lecturare  şi trăiri interioare (personale) precum şi rugăciunea orelor şi Sfânta Liturghie (latura comunitară)  - toate acestea văzute de mine în oglinda colocviilor personale şi de grup.
  • Nevoile fizice văzute în munca practică din casă (gătit, curăţenie, autogospodărire, îngrijirea pomilor, gardurilor, florilor) cât şi atenţia la nevoile mele biologice:  mâncare, odihnă pasivă (somn) şi odihnă activă (mişcare fizică de grup şi personală).
  • Darurile personale sădite în noi prin ateliere de: muzică gregoriană, pictură pe pânză, sticlă, lucru de mână, tehnici de modelaj artistic cu diferite materiale naturale, colaj, etc; prin implicarea în activităţi de voluntariat la un centru cu persoane cu dizabilităţi fizice şi nu numai, vizitarea muzeelor, concertelor, plimbări în natură, etc.

      Aş defini şederea mea la Programul  ”Viaţă din belsug” prin următoarele cuvinte:
       Am învăţat să mă simt acasă  în inima mea, cu mine şi cu Dumnezeu. Ca să pot fi acasă în orice colţ de pe glob şi între orice fel de oameni.
A fost un har şi o minune că am ajuns la timp, înainte ca să se ardă vreo “funcţie vitală” din mine.
            “Dăruind vei dobândi” – adevărat, dar să dăruiesc din preaplinul inimii înseamnă să-mi cunosc adâncul, să ascult şi să răspund vocilor interioare, cu nevoile şi harurile prezente acolo şi aşa  să pot da din BELŞUG ori din PREAPLIN.
Am învăţat să mă iubesc, ca să mă pot simţi iubită atât de Dumnezeu cât şi de oameni.
Şi pentru că îmi place mult limbajul computerului voi spune că: am redescoperit funcţia ”reset” şi funcţia ”stand by”:

  • Nu trebuie să se substituie una pe alta, ci să fie folosită fiecare pentru ce a fost creată;
  • Funcţia ”Stand by”  este foarte utilă şi practică, dar pentru întreruperi scurte de câteva minute;
  • ”Stingerea” şi scoaterea din priză pentru pauzele  mai lungi de câteva ore.

Folosirea  butonului de resetare (atât de mine cât şi de ceilalţi) este necesară şi binevenită, dar trebuie folosit respectând procedura scrisă în manualul de siguranţă şi bune practici al computerului, de către CREATOR.
Sora Ştefania


 Deo gratias!
Mă numesc sora Rita şi sunt din Congregaţia Surorilor Franciscane de Mallersdorf. Am participat la programul ”Viaţă din belşug” ca să cresc în cunoaşterea de sine şi să  încerc să schimb felul meu de a fi mai închisă în comunitate, şi să-mi completez astfel formarea primită în congregaţia mea.
Programul m-a ajutat să identific dificultăţile mele în viaţa mea personală şi cea comunitară, şi am primit deasemenea îndrumare în rezolvarea lor. Mi-au plăcut şi am considerat utile activităţile propuse în cadrul programului, au fost spre dezvoltarea mea spirituală şi fizică.
În timpul petrecut aici am reuşit să mă comport mai natural, să vorbesc despre mine şi să leg relaţii.
Mulţumesc comunităţii mici de surori ”Viaţă din belşug” timpul petrecut împreună în spiritul iubirii, experienţele trăite împreună.
Mulţumesc acelora care au colaborat prin slujirea lor la programul ”Viaţă din belşug” pentru ca eu să pot avea viaţă din belşug. Domnul să binecuvânteze viaţa şi munca lor. Şi nu în ultimul rând, mulţumesc superioarelor mele, comunităţii mele că au făcut posibilă participarea mea la acest program.

Deo gratias pentru tot şi pentru toţi!
Cu rugăciunea şi  dragostea mea,

Sora Rita


Echipa terapeutică:
Îndrumător spiritual: Pr. Leó Páll, ofm
Psihoterapie de grup: Psih. Sarolta Lázár,
Viaţă comunitară: Sr. Ecaterina Tatov, sja
Preot colaborator: Pr. Marcelin Rotaru
Lectio divina: Sr. Teodora Dănescu, sss
Kinetoterapie: Centrul Isokinetic
Art-terapie: Sr. Maria Ignat, osbm, Domokos Botond
Meloterapie:  Starmüller Éva
Dans meditativ: Sr. Piroska Darvas, sa
Psihoterapie individuală şi coordonarea proiectului: Sr. Ildikó Homa, sss


Personalitatea autentică
Alfried LÄNGLE

La sfârşitul tinereţii se face pasul spre autenticitatea personalităţii prin autonomie şi libertate interioară concomitent cu datoria semnificativă şi responsabilitatea proprie. Deoarece este vorba de deplierea independenţei interioare, acest pas nu mai poate depinde de alţi oameni, nici de părinţi, nici de cei de aceeaşi vârstă.
Persoana trebuie să-l realizeze din interiorul său în linişte şi tăcere în singurătatea cu sine însăşi, persoana îşi găseşte drumul spre origini şi înaintează spre propriul temei.
Persoana matură vrea să se angajeze pentru ceea ce îi este propriu în lume. Nu mai este vorba de găsire de sine ca în tinereţe, ci de fiinţarea sinelui/de a fi el însuşi - să-şi fie fidel sieşi în relaţionările şi cerinţele actuale ale vieţii.
Omul matur vrea să poată fi aşa cum este pentru a-şi trăi viaţa autentic. În acest stadiu evolutiv această tărie interioară nu mai vine din exterior de la ceilalţi, cum a fost cazul în pubertate, ci se depliază din interior şi începe cu realizarea propriului şi a domeniilor motivaţionale faţă de sine însuşi. Fiecare din cele trei domenii motivaţionale: dorinţa de a avea un spaţiu vital, căutarea valorilor existenţiale şi găsirea dreptului la viaţă - se rezolvă deci atât pentru sine cât şi cu sine însuşi.

(Fragment din Articolul apărut sub titlul original:
Was bewegt den Menschen? Die existentielle Motivation der Person. In: Existenzanalyse Nr 3/1999, Traducere din limba germană: Ciprian Ţiprigan, www.laengle.info/)


"Cu cât un om este mai deosebit de ceilalţi, cu atât mai puţin se aseamănă el normei – normei, în dublul ei sens, de medie şi de ideal. El îşi pierde individualitatea, în schimbul conformării sale la normalitate sau la ideal. Totuşi, însemnătatea persoanei este întotdeauna relaţionată la comunitate. Căci după cum o piesă de mozaic are valoare numai prin relaţia sa cu întregul mozaicului, tot astfel unicitatea persoanei umane îşi găseşte pe deplin sensul numai prin rolul pe care îl joacă într-un întreg. Astfel, sensul persoanei umane ca personalitate indică dincolo de limitele sale, înspre comunitate; fiind orientat către comunitate, sensul individului se transcende pe sine. … Dar nu numai că existenţa individuală trebuie să aibă o comunitate pentru a avea sens, ci şi comunitatea are nevoie de existenţa individuală pentru a avea un sens.”

Viktor Frankl

 

Viaţă din belşug Nr. 2  în format .pdf >>


PROIECTUL “VIAŢĂ DIN BELŞUG“

Buletinul VIAŢĂ DIN BELŞUG nr. 1 - februarie 2011

 

|
|
|
|
|
|

© Federaţia Conferinţa Română a Superioarelor Majore
Adresa: RO-400246 CLUJ NAPOCA, str. Maramureşului nr. 23
Tel/Fax: 0040-264-435096
E-mail: secretariatCRSM@clicknet.ro