DRUMUL NOSTRU
SPRE UNITATEA CREŞTINILOR

Comisia de Ecumenism

iunie 2012 –  Nr. 41

FEDERAŢIA CONFERINŢA ROMÂNĂ A SUPERIOARELOR  MAJORE
400246-CLUJ NAPOCA, str. Maramureşului nr. 23,
Telefax: 0040-264-435096, secretariatCRSM@clicknet.ro, www.fcrsm.ro


 

 

DRUMUL NOSTRU SPRE UNITATEA CREŞTINILOR nr. 41. în format .doc >>

Cuprins

Ca să lucrăm în unitate: rugăciunea Pr. Monnier, sj
Paşi spre o nouă spiritualitate ecumenică “spre o adevărată cultură ecumenică” (partea I)
Începuturi ecumenice în sânul şi în gândirea ortodoxă
Constituirea Consiliului Consultativ al Cultelor din România
Sfântul ulei: „mirul”
O mănăstire benedictină pe pământ ortodox (partea a II-a)
Ecumenism şi prietenie
Ştiri


 

CA SĂ LUCRĂM ÎN UNITATE

Doamne Isuse,
Tu care în ciuda slăbiciunii noastre ne-ai ales
pentru a colabora cu Tine
la mântuirea fraţilor noştri,
eliberează-ne de noi înşine
şi de preocupările noastre personale,
pentru a ne pune în slujba celorlalţi.

 Dă-ne darul simplităţii şi al adevărului
ca să acţionăm în unitate.

Învaţă-ne să Te privim,
pe Tine, Tu Domnul şi modelul nostru.

Primeşte-ne la şcoala Ta,
ca să avem gingăşia inimii Tale.

Trăieşte în noi, acţionează prin noi
ca să fim instrumentele Tale,
conştienţi, ascultători,
în slujba Ta, o Isuse,
pentru mărirea Tatălui.

Amin.

 

O rugăciune a Pr. Monnier, sj

din PRIONS EN EGLISE, aprilie 2012

(Traducere realizată de Sr. Marie-Anne Mathieu , SDC)


PAŞI SPRE O NOUĂ

SPIRITUALITATE ECUMENICĂ

«SPRE O ADEVĂRATĂ CULTURĂ ECUMENICĂ»

„UT OMNES UNUM SINT!” (In 17,21)

 

„Noi avem această comoară în vase de lut” (2Cor 4,7)

Comoara credinţei pe care ne-a oferit-o Domnul nostru Isus Cristos, prin Duhul Sfânt a ajuns în vase de lut, în realitatea umană a persoanei noastre. Trebuie să recunoaştem că purtăm în trupurile noastre o comoară care nu ne aparţine, care ne este dată pentru a ne lumina, a ne întări şi încuraja pe drumurile întortocheate şi întunecate ale vieţii. Toţi cei care aparţin lui Cristos se bucură de această comoară şi toţi sunt chemaţi să dea mărturie despre ea, pe tot parcursul istoriei şi în toate timpurile. Ei fac parte din însuşi trupul lui Cristos, care este Biserica sa (cf. Rom 12,5; Ef 1,22), împărăţia cea nouă a fiilor lui Dumnezeu.

Trupul lui Cristos este unul şi de aceea diviziunile dintre creştini sunt un scandal, o contra mărturie a acestui adevăr. În primul mileniu al creştinismului cu toate persecuţiile, ereziile şi greutăţile acest adevăr al Bisericii lui Cristos a fost apărat şi păstrat cu sfinţenie. Cel de-al doilea mileniu a suportat cea mai grea încercare din partea „vasului de lut”, care sunt oamenii, ei influenţând în mod dureros asupra Trupului unic al lui Cristos, împărţindu-L, sfărâmându-L , iar din anul 1054, nu s-a mai putut vorbi de o singură Biserică a lui Cristos, ci de una de Apus şi alta de Răsărit. De aici au început şi mai mult deosebirile, separările şi dezbinările, trăind astăzi dureroasa dramă a sfărâmării cămăşii lui Cristos, care este Biserica. Cristos este şi va rămâne unul, oamenii însă divizaţi, separaţi. Comoara pe care ne-a adus-o este aceeaşi, una. Evanghelia rămâne mereu cuvântul său neschimbat şi nealterabil. Interpretările rămân adeseori diferite şi sunt motive de îndepărtare şi diviziune.

Zilele pe care le trăim la începutul unui nou mileniu, ne aduc noi motive de speranţă.

Căutarea unităţii voite de Cristos pare să fie nota cea mai mângâietoare pe care o trăieşte creştinătatea de un timp încoace.

Ecumenismul, ca mişcare în sânul fiecărei biserici creştine, este vestea cea bună care ne îndreaptă unul spre altul, Biserică către Biserică, creştin către creştin.

Chiar dacă înţelesul acestui cuvânt tehnic este diferit într-o biserică sau alta, într-o comunitate eclezială sau alta, el reprezintă un semn al timpurilor, un dar şi nu poate fi neglijat, neluat în seamă sau înlăturat. Este şansa supravieţuirii creştinismului în faţa indiferentismului, liberalismului şi mai ales a secularismului sălbatic care bântuie toată lumea. Nu există altă alternativă la ecumenism, la unirea în credinţă şi la unitatea spirituală a tuturor fiilor lui Dumnezeu.

Paşi înspre unitate

După dureroasele experienţe trăite în urma anului 1054, după adâncirea diferenţelor cauzate de diferiţi factori, mai ales cei politici şi cei ce aparţin culturilor diverse cristalizate în Răsărit şi Apus, după mişcările de autocefalie manifestate în cadrul Bisericii ortodoxe, după înmulţirea aproape la nesfârşit a micilor comunităţi cu pretenţie de adevăr, după războaiele motivate politic, dar susţinute de factorul confesional, după progresul social, cultural şi ştiinţific care a dus lumea la culmea atâtor descoperiri, dar şi la atâtea pericole şi suferinţe, lumea zilelor noastre este în pericol de colaps, a ajuns în pragul autonimicirii. A sosit ceasul trezirii. Lumea nu mai poate înainta înspre prăpastie. Bisericile nu mai pot sta indiferente la această criză. A fost destul: destulă durere şi încrâncenare, destul orgoliu şi lipsă de adevărat , spirit şi suflet.

Deja înainte de ultimul secol al celui de-al doilea mileniu au început semnele unei redeşteptări: au început întrebările şi preocupările pentru refacerea unităţii trupului lui Cristos, a Bisericii şi desigur refacerea unităţii lumii creştine şi a familiei umane.

Sunt cunoscute marile încercări de unire între Biserica ortodoxă şi Biserica Catolică din 1274 la Conciliul din Lion, când s-a încercat unirea grecilor cu latinii, mai târziu tentativa din 1438-1439 de la Conciliul din Florenţa cu acelaşi scop, care însă nu au dus decât la rezultate parţiale. Sunt de remarcat iniţiativele susţinute de lumea protestantă pentru dialog şi rugăciune în vederea apropierii dintre comunităţile ecleziale şi bisericile creştine începute în Scoţia în 1740 de către mişcarea penticostală.

Era normal ca în această campanie de rugăciuni să intre cu mult interes papa Leon al XIII-lea, care încurajează practicarea Octavei de rugăciuni pentru unitate, în contextul Rusaliilor, încă din 1894, iar apoi Abatele Raul Couturier, în 1933-1935, să devină avocatul Săptămânii universale de rugăciuni pentru unitatea creştinilor.

Aceste iniţiative intră apoi în preocuparea Consiliului Ecumenic al Bisericilor, iar Conciliul Vatican al II-lea în 1964 îşi face proprie această necesitate trasând-o ca o cale privilegiată a realizării unităţii, rugăciunea fiind sufletul mişcării ecumenice.

Simţindu-se în mod imperios necesitatea rugăciunii comune, Comisia „Credinţă şi Constituţie” din partea Consiliului Ecumenic al Bisericilor (ortodoxe şi protestante) şi Secretariatul pentru Unitatea creştinilor (acum Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii creştinilor) din partea Bisericii catolice, hotărăsc să pregătească împreună textele pentru Săptămâna de Rugăciune din fiecare an, începând cu anul 1968.Chiar dacă Biserica Catolică a urmat drumul ei, menţinându-se chiar în afara Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ea în schimb nu a refuzat şi nu s-a separat cu nimic de această preocupare firească de a se ruga şi de a promova rugăciunea comună pentru unitatea creştinilor.

Parcurgând „Directoriul de aplicare a normelor în vederea ecumenismului” şi celelalte documente ale ultimilor Sfinţi Părinţi Papi Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, şi în deosebi cele ale Papei Ioan Paul al II-lea, cum este enciclica „Ut unum sint” din 25 mai 1995 şi „Novo millennio ineunte” din 2001 vom putea constata cât de serios a tratat şi tratează Biserica Catolică problema ecumenismului şi cum promovează dialogul interconfesional şi rugăciunea comună.

Suntem bucuroşi să marcăm astăzi acest avânt pentru iniţiative ecumenice şi această deschidere a tuturor bisericilor pentru un dialog frăţesc, pentru îndepărtarea tuturor piedicilor care s-au ridicat pe parcursul tuturor anilor din mileniul al II-lea. Este şi timpul.

Nu este uşor, dar este o datorie faţă de însuşi Domnul nostru Isus Cristos, care nu este împărţit, care este unul şi ne-a lăsat o singură evanghelie, un singur adevăr şi o singură Biserică. Lumea strigă din ce în ce mai tare: „Unitate! Unitate!”...

Un mitropolit ortodox român, la ieşirea din biserica „Sfântul Toma” din Strasbourg, la 22 aprilie 2001, după semnarea documentului Charta Oecumenica, mi-a spus: „Cerul înnorat din aceste zile s-a deschis, creând o fereastră de cer senin deasupra noastră: este un semn că Dumnezeu binecuvântează ceea ce am realizat!”

(va urma în nr. 42)

+ PETRU GHERGHEL Episcop de Iaşi


Începuturi ecumenice în sânul şi în gândirea ortodoxă [1]

(Pianezze Celeste AA)

Durerile şi sângele marelui război pe care abia l-am experimentat, absurdele şi crudele nenorociri ale revoluţiei noastre ne determină să ne gândim că a ajuns timpul ca toţi creştinii să se unească într-o Uniune universală pentru Renaşterea Creştinismului împotriva necredinţei religioase şi a cultului materialismului, împotriva consecinţelor sale practice în viaţa politică, socială şi economică şi în stilul şi modul de viaţă al fiecărei persoane în parte precum şi pentru transformarea concepţiei asupra lumii moderne şi înţelegerea sensului vieţii după principiile autentice ale creştinismului.

Este, necesar de mult curaj ca la o astfel de Uniune să adere toate confesiunile şi toate Bisericile, toate comunităţile şi grupările religioase şi chiar fiecare persoană singură ce recunoaşte în mod serios adevărurile fundamentale ale creştinismului, lăsând la o parte diferenţele particulare ale formulelor dogmatice, doctrinele teologice, ritul uficiului divin şi structura eclezială pe care le adoptă.

Astfel îndemna manifestul oficial al Uniunii universale pentru Renaşterea Creştinismului elaborat în 1918 de profesorul Lev Michajlovic Lopatin în sânul gândirii ruse.

Proiectul nu vine direct de la Biserica ortodoxă rusă, ci de la un grup restrâns de gânditori care doresc să atragă atenţia ortodoxiei asupra necesităţii unităţii tuturor creştinilor. Înţelegerea lumii şi sensul vieţii se îndepărtează tot mai mult de principiile creştine. Nu e posibil să asistăm pasivi la abandonarea credinţei şi la cultul materialismului ce pătrunde în viaţa politică, socială şi economică. Trebuie să reacţionăm. Între timp teza lui Lopatin cu puterea sa şi conţinutul său atât de profetic, caută străzi noi pentru un dialog între creştini într-un moment deosebit de dificil pentru întreaga Biserică rusă.

Florenskij răspunde la apel cu un scurt eseu (purtând data de 4.06.1923) cu un conţinut dens în ce priveşte concepţia culturii lumii moderne indicând, cu o privire plină de credinţă, căi concrete pentru o formă de comuniune a Bisericii universale.

Starea precară a omenirii

Pentru Florenskij[2], în eseul Creştinism şi cultură[3] marele rău al omenirii se datorează atât îndepărtării mari de interesele spirituale superioare cât şi de absenţa unei culturi spirituale integrale şi unitare.

Secole dea rândul lumea culturală şi-a îndreptat puterile majore pentru a construi ziduri între cultură şi izvorul vieţii veşnice. Tocmai de aceea ignorarea acestui drum de descompunere face dificilă starea precară a omenirii, însă ne ajută să înţelegem mai bine natura răului încrezându-ne în posibilitatea vindecării.

Dacă omul, abandonându-L pe Dumnezeu, caută să cucerească spaţii tot mai noi pentru autonomia proprie, ce temelie va putea găsi conştiinţa sa pentru a fi inspiraţie vie şi vitală a binelui? Ba mai mult, dacă afirmându-şi propria autonomie o recunoaşte ca fiind naturală - deci dreaptă – rezultă de aici că conştiinţa sa este cea care determină adevărul şi nu este adevărul cel care determină coştiinţa. Noua cultură – afirmă Florenskij – este răul cronic al revoltei împotriva lui Dumnezeu, şi dacă nu admitem această realitate nu vom putea face nimic pentru a schimba starea lucrurilor. În locul lui Dumnezeu a fost pus un idol, omul, ce se autodivinizează. Dacă lumea este autonomă din toate punctele de vedere, aceasta înseamnă că este stabilă în ea însăşi şi deci se divinizează pe ea însăşi.

Omenirea de astăzi – continuă autorul eseului – are nevoie de o cultură creştină nu prefăcută ci serioasă, care să fie cu adevărat imaginea lui Cristos şi să fie cu adevărat cultură.

Nu există nici un spaţiu în viaţă – artă, filosofie, ştiinţă, politică, economie, etc. – care să poată fi considerat autonom. Creştinismul nu poate fi pasiv cât priveşte lumea: poate să se folosească de orice, cu condiţia de a o trasforma după imaginea lui Cristos.

Orientarea conştiinţei spre Cristos pentru o cultură creştină [4]

Cultura este determinată mereu de orientarea conştiinţei noastre, steaua polară ce stabileşte locul nostru în viaţă. Lumea creştină pune ca temelie a propriei conştiinţe pe Cristos iar în faţa acestei orientări orice dezacord personal între creştini rezultă a fi puţin relevant. Dacă creştinii dintr-o confesiune ar crede în sinceritatea orientării spre Cristos a altor creştini, probabil nu ar mai exista diviziuni între ei, fără ca aceasta, totodată, să implice eliminarea diversităţilor.

Trebuie să se recunoască că adevărata cauză a diviziunilor care întristează lumea creştină nu se datorează diferenţelor de doctrină, de rit sau de structură eclezială ci reciprocei şi profundei neîncrederi în fundamente, adică în credinţa în Cristos Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om.

Trebuie să se recunoască că aceste suspiciuni nu sunt lipsite de temei, deoarece credinţa a slăbit cu adevărat în rădăcina ei spirituală, aşa cum constatăm azi urmările ei, adică o cultură anticreştină. Este necesar să ne recunoaştem propria sărăcie deoarece, consecinţele culturii noastre demonstrează lipsa orientării conştiinţei noastre spre Cristos.

Fără a renunţa la nimic din specificul fiecărei Biserici, creştinii trebuie să ridice stindardul creştinismului sub forma unui apel la cunoaşterea reciprocă a “casei” creştine şi la edificarea unei culturi creştine; în jurul acestui stindard se va reuni turma lui Cristos.

[1]Pentru aprofundarea temei cf. Lubomir Zak, Immaginare la Chiesa ortodossa. Florenskij e il progetto di un’ecclesiologia di comunione, in Pavel A. Florenskij, Il concetto di Chiesa nella Sacra Srittura, San Paolo, 2008, pp.5-93.

[2] Pavel A. Florenskij (1882-1937) - teolog şi filozof rus, preot ortodox, matematician, fizician, istoric al artei - este autorul unei concepţii originale despre geneza culturii, dezvoltată în lucrarea sa fundamentală Stâlpul şi Temelia Adevărului (1914), un avertisment asupra sfârşitului dezastruos al unei culturi lipsite de spiritualitate. În perioada 1908-1919, a predat istoria filozofiei la Academia Teologica din Moscova, după care, în 1921, este ales profesor al Atelierelor Superioare de Artă şi Tehnică. Consecvent sieşi şi refuzând orice compromis cu regimul bolşevic, este arestat în 1933 şi condamnat la zece ani de muncă silnică, fiind executat prin împuşcare la 8 decembrie 1937. Dintre lucrările sale, amintim: Iconostasul (Anastasia, 1994), Perspectiva inversa şi alte scrieri (Humanitas, 1997); Dogmatica şi Dogmatism (Anastasia, 1998).

[3] Pentru lectura integrală a eseului cf. Pavel A. Florenskij, Bellezza e Liturgia, Oscar Mondadori, 2010, pp. 49-68.

[4] Cf. şi Celeste Pianezze, Doamne vino în ajutorul necredinţei mele în Drumul Nostru spre unitatea creştinilor, 36, pp. 7-8.


Constituirea Consiliului Consultativ al Cultelor din România

În ziua de 14 aprilie 2011, în sala Conventus din Palatul Patriarhiei, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc întâlnirea reprezentanţilor următoarelor Culte din România: 
- Biserica Ortodoxă Română;
- Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara;
- Biserica Romano-Catolică;
- Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică;
- Arhiepiscopia Bisericii Armene;
- Biserica Ortodoxă Rusă de Rit Vechi din România;
- Biserica Reformată din România;
- Biserica Evanghelică C.A. din România;
- Biserica Evanghelică Luterană din România;
- Biserica Unitariană din Transilvania;

- Cultul Creştin Penticostal - Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România;
- Uniunea de Conferinţe a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea;
- Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Cultul Mozaic;
- Cultul Musulman din România. 
Cultul Creştin Baptist - Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România şi Biserica Creştină după Evanghelie din România - Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România au participat cu statut de observator.
În cadrul şedinţei s-a convenit, de principiu, constituirea Consiliului Consultativ al Cultelor din România, urmând ca acordul final să fie dat de organismele de conducere proprii ale fiecărui Cult.
Pe ordinea de zi s-au aflat elaborarea principiilor de organizare, analiza proiectului de Statut şi formularea unor propuneri practice privind funcţionarea Consiliului Consultativ al Cultelor din România.
Reprezentanţii Cultelor participante au stabilit ca principii generale de funcţionare egalitatea Cultelor membre, preşedinţia anuală prin rotaţie şi adoptarea deciziilor prin consens
Consiliul Consultativ al Cultelor din România este o organizaţie de natură etică, socială, autonomă, apolitică, non-guvernamentală, fără personalitate juridică şi non-profit.

Obiectivele majore ale Consiliului Consultativ al Cultelor din România sunt: promovarea credinţei în Dumnezeu şi a importanţei acesteia în viaţa persoanei şi a societăţii, apărarea şi promovarea fiinţei umane şi a demnităţii ei, promovarea respectului faţă de creaţia divină (omul şi natura înconjurătoare), adoptarea unor poziţii şi atitudini comune faţă de probleme importante ale societăţii, manifestarea solidarităţii şi cooperării dintre Culte în domeniul spiritual, cultural, educaţional şi social, prevenirea şi medierea în soluţionarea eventualelor diferende interconfesionale şi interreligioase, inclusiv respingerea şi descurajarea oricărei forme de extremism etc.

Reprezentanţii cultelor din ţara noastră s-au întrunit din nou pe 26 aprilie 2012, în cadrul  Consiliului Consultativ al Cultelor din România, la Palatul Patriarhiei. Întrunirea a avut ca temă  Sănătatea - dar al lui Dumnezeu şi responsabilitate umană  şi a fost prezidată de Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Pe ordinea de zi a întâlnirii s-a aflat semnarea statutului de organizare a Consiliului şi analizarea propunerilor pentru îmbunătăţirea şi păstrarea sănătăţii credincioşilor prin campanii de informare.
“Prima temă, care de fapt a fost de mai mult timp în atenţia noastră, este tema sau problema sănătăţii. Tema am intitulat-o  Dar al lui Dumnezeu şi responsabilitate umană. De aceea, ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea tuturor, dar în acelaşi timp trebuie să şi lucrăm pentru menţinerea sănătăţii şi pentru ameliorarea acesteia când se degradează. O altă problemă care priveşte toate cultele, dar mai ales pe cele care din punct de vedere istoric au avut proprietăţi mai multe şi au fost confiscate de regimul comunist, este problema retrocedării sau despăgubirilor”, a spus Preafericirea Sa.

www.basilica.ro


SFÂNTUL ULEI: MIRUL

 Rolul conducător al Patriarhului ecumenic al Constantinopolului Bartolomeu I nu este încă precizat în totalitatea familiei ortodoxe din punct de vedere teologic, adică canonic. Acest lucru ar trebui să devină în primul rând o sarcină a „Marelui Sinod al Ortodoxiei”, prevăzut deja de o jumătate de secol. Deocamdată, timp de secole în ce priveşte întâitatea Constantinopolului este de natură onorofică şi, deci este vorba despre drepturi obişnuite. Există totuşi nuanţe specifice, precum consacrarea „mirului”, un mir aromat, pentru nevoile tuturor bisericilor de origine bizantină. Acest mir este întrebuinţat pentru a mirui copilul imediat după botez, şi la ungerea bolnavilor. În practica Bisericii orientale acesta nu este un sacrament pentru muribunzi, ci un mijloc de mântuire pentru iertarea păcatelor.

Acest „Euchelaion”, respectiv , în limba slavă, „Soborvanije” se oficiază în sau înainte de săptămâna Patimilor la otodocşi şi este practicat la diferite ocazii. Mirul pregătit cu acest scop în centrul Fanarului şi consacrat de Patriarhul ecumenic, ajunge de obicei cam pentru un deceniu. Bartolomeu I a făcut prima sa consacrare a mirului în anul 1992 şi a repetat-o în 2002. Şi acum, în zilele de Miercuri şi în Joia Mare (12 aprilie) a venit din nou timpul sfanta_liturghie_42.jpgpentru binecuvântarea mirului nou. Chiar în aceste zile, pentru că Ortodoxia pomeneşte atunci ungerea picioarelor lui Isus de către Maria Magdalena.

Deja de la începutul Săptămânii Mari acest mir s-a pregătit în Patriarhat în numeroase cazane după reţete secrete străvechi, cu ajutorul activ a circa 40 de reprezentanţi din toată lumea ortodoxă. În sfârşit totul a fost gata : Bartolomeu I a putut să binecuvânteze cele 40 de recipiente cu mir. Apoi, acestea au fost date delegaţilor bisericilor care se întorceau în ţara lor pentru a duce în lumea întreagă binecuvântare, tămăduire şi mai ales mântuire şi pentru a mărturisi unitatea bisericilor ortodoxe prin comuniunea lor cu „Roma nouă” Constantinopolul.

Heinz Gstein Heiliges Salböl Myron, tradus din CHRISTIN DER GEGENWART, Nr 18/2012, Herder, Frankfurt

(Traducere realizată de Sr. Marie-Anne Mathieu, SDC)


O MĂNĂSTIRE BENEDICTINĂ PE PĂMÂNT ORTODOX
 ( Partea a II-a )  

1.Viaţa monastică ce a luat naştere în Orient a constituit o legătură importantă între creştinii din Orient şi cei din Occident. În timpuri mai recente au fost întemeiate comunităţi de viaţă monastică angajate în mod evident pe calea ecumenismului . Ca de exemplu: Mănăstirea de la Chevetogne, Grandchamp, comunitatea din Taizè, comunitatea monastică de la Bosè. Pentru aceste comunităţi ecumenismul este forţa propulsatoare. Sunt aceste comunităţi un punct de referinţă pentru voi?

Este impropriu să afirmăm că aceste comunităţi sunt pentru noi un punct de referinţă. Punctele de referinţă atât pentru noi cât şi pentru ele considerăm că sunt: Sfânta Evanghelie, Magisteriul Bisericii şi Sfânta Regulă. Sunt ele care ne ghidează şi ne orientează viaţa monastică iar noi încercăm să fim fidele acestora.

Asta nu ne împiedică totuşi să avem cu ele un raport de prietenie şi de comuniune frăţească la nivel spiritual, fără a întreţine însă o colaborare prea strânsă. În acest sens am primit invitaţii de participare la întâlniri ecumenice din partea comunităţii de la Bosè, de la Assisi sau pentru celebrarea Vesperelor ecumenice cu Sfântul Părinte la sfârşitul săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, invitaţii care au fost onorate în măsura posibilităţilor. Chiar şi comunitatea noastră a fost gazda unor astfel de iniţiative, ca de exemplu organizarea unei conferinţe inter-religioase la Arpino unde s-au întâlnit reprezentanţi aparţinând diverselor religii orientale şi occidentale. Superiorii noştri fac parte şi din comisia inter-religioasă a Organizaţiei mondiale monastice DIM. Toate acestea demonstrează faptul că există o implicare şi o colaborare şi din partea noastră în această cauză comună de realizare a unităţii creştinilor.

2.Ce contribuţie puteţi aduce vieţii religioase din România pentru ca persoanele consacrate să ofere mai mult spaţiu rugăciunii ecumenice şi unei mărturii cu adevărat evanghelice?

Fericitul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea enciclică Ut unum sint referitoare la angajarea ecumenică (cap.1, 22) afirmă: „Pe drumul ecumenic spre unitate, primatul îi revine fără îndoială rugăciunii în comun, unirii în rugăciune a celor care se strâng laolaltă în jurul lui Cristos însuşi. Dacă creştinii, în pofida dezbinări lor, vor şti mereu mai mult să se unească în rugăciune comună în jurul lui Cristos, vor deveni tot mai conştienţi de faptul că ceea ce îi desparte e foarte limitat în comparaţie cu ceea ce îi uneşte. Dacă se vor întâlni tot mai des şi mai cu sârg în faţa lui Cristos în rugăciune, ei vor putea afla curajul să înfrunte întreaga realitate umană dureroasă a dezbinărilor şi se vor regăsi împreună în acea comunitate a Bisericii pe care Cristos o formează neîncetat în Duhul Sfânt, în ciuda tuturor slăbiciunilor şi a limitelor omeneşti. Ţinând cont de acest lucru şi urmând şi îndemnul Sfântului Benedict de „a nu prefera nimic iubirii lui Cristos”, dorim să aducem şi noi contribuţia majoră a rugăciunii, jertfa de laudă ce se înalţă zilnic asemenea parfumului plăcut de tămâie prin celebrarea liturghiei împreună cu fraţii noştri ortodocşi care în diferite ocazii ni se alătură cu entuziasm, motiv pentru care îi aducem mulţumire Domnului şi ne bucurăm.

La aceasta se adaugă convertirea interioară a inimii fără de care nu există ecumenism adevărat aşa cum se menţionează în documentul conciliar Unitatis Redintegratio (cap.2, 7-8): ”Dorinţa de unitate se naşte şi creşte din reînnoirea cugetului, din lepădarea de sine şi din revărsarea liberă a iubirii. Trebuie deci să cerem de la Duhul dumnezeiesc harul abnegaţiei sincere, al umilinţei şi blândeţii în slujire, al generozităţii frăţeşti faţă de semeni. Vor promova şi vor înfăptui cu atât mai bine unirea creştinilor cu cât se vor strădui să ducă o viaţă mai autentic conformă cu Evanghelia. Cu cât va fi mai strânsă comuniunea lor cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu atât vor putea spori mai intim şi mai uşor fraternitatea reciprocă. Convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unirea creştinilor, trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt ecumenism spiritual”.

Pe lângă această implicare la nivel spiritual, de însemnătate primordială, putem găzdui la Mănăstirea „Maica Unităţii” evenimente cu caracter ecumenic şi inter-religios, momente de rugăciune comună cum de altfel s-a şi întâmplat în vara anului 2008 când fraţii capucini au organizat o veghe de rugăciune cu caracter ecumenic în incinta bisericii Mănăstirii.

Sunt încurajatoare cuvintele ce ne-au fost adresate de Mons. Jean-Claude Perisset în anul 2005 cu ocazia unei întâlniri a mai multor surori de viaţă contemplativă din România aparţinând unor varii spiritualităţi ce a avut loc în Mănăstirea noastră, cuvinte pe care le redăm în încheierea acestei relatări: „Aţi început în linişte şi rugăciune, dar, puţin câte puţin, planta semănată de voi va produce roade. Alte Congregaţii desfăşoară diferite lucrări, în schimb, vouă vă revine sarcina lui Moise de pe munte. Voi, femeile, aveţi mai mult curaj. Ceea ce vrea femeia, Dumnezeu vrea!”

Ut in omnibus glorificetur Deus!

Viişoara, 01 Martie 2012

(Surorile benedictine din Viişoara)


ECUMENISM ŞI PRIETENIE

Cardinalul Christoph Schönborn, arhiepiscop de Viena, a fost prezent în zilele de 21 şi 22 mai 2012 la Iaşi, cu ocazia primirii titlului de "Doctor Honoris Causa" din partea Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. A fost şi oaspetele Institutului Teologic Romano-Catolic "SfântulIosif" din Iaşi, precum şi al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi.

Iată câteva fragmente din interviul realizat de pr. Cornel Cadar cu privire la procesul ecumenic actual Ecumenismul – spune cardinalul - este un drum care nu poate fi abandonat; este însăşi mişcarea Duhului Sfânt şi rugăciunea lui Isus pentru unitatea tuturor credincioşilor săi. Aşadar, este un drum ireversibil. Sunt însă perioade mai uşoare şi perioade mai dificile... Cea mai mare dificultate este că, într-o lume secularizată, creştinii îşi caută identitatea. În pluralismul religiilor, ideologiilor, al modurilor de viaţă; a găsi, a menţine, a întări identitatea proprie este o tendinţă în atâtea Biserici creştine. O vedem la ortodocşi, la protestanţi, la catolici. Şi aceasta provoacă o anumită ezitare în cadrul ecumenismului, pentru că există o teamă de a pierde identitatea dacă suntem prea deschişi faţă de ceilalţi. Dar nu trebuie să uităm tot ceea ce deja s-a făcut în comun.” Referindu-se la prieteniile cu personalităţi din Biserica ortodoxă cardinalul a spus: “Dintre cei mai importanţi (prieteni) mă gândesc, mai întâi, la părintele Andrei Scrima, care este român, mort în anul 2000. A avut un rol foarte important în viaţa mea. El este cel care mi-a deschis inima şi mintea către marea tradiţie orientală, către părinţii greci, către Biserica Ortodoxă. Au fost apoi prieteni ortodocşi care au murit deja, precum principele rus refugiat la Viena, Nicolae Raevski, care vorbea despre viaţa practică a Bisericii Ortodoxe. Au mai fost unii dintre studenţii mei, ortodocşi, cu care am rămas într-o legătură de prietenie până astăzi, precum şi unii colegi de la studii din Elveţia, ca patriarhul Daniel. Unul dintre cei mai dragi prieteni ai mei a fost ÎPS Michael Staikos, mitropolitul ortodox al Vienei. A murit acum câteva luni. Mi-a fost un adevărat prieten. Consider că pentru ecumenism, aceste prietenii în Isus sunt cei mai importanţi paşi. Trebuie să discutăm despre teologie, despre chestiunile istorice, dar prietenia este stofa adevăratului ecumenism. (Traducerea din limba italiană a fost realizată de Ovidiu Bişog). Sursa: ercis.ro


Ş T I R I   Ş T I R I

În Canada, în Duminica Milostivirii Divine, doi foşti Episcopi anglicani, Peter Wilkinson şi Carl Reid, au fost primiţi, alături de membrii ai turmelor lor, în deplină comuniune cu Biserica Catolică. Primirea s-a făcut în conformitate cu constituţia apostolică din 2009, “Anglicanorum Coetibus”, semnată de Papa Benedict al XVI-lea, în care se stabilesc structurile prin care anglicanii pot reveni în Biserica Catolică.

Într-un mesaj trimis în numele Papei de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor capilor Bisericilor Ortodoxe care, mergând după calendarul iulian, au celebrat Paştile la 15 aprilie se exprimă speranţa că proclamarea Învierii lui Cristos, “înnoită de mărturia comună în adevăr şi iubire”, “va întări credinţa tuturor creştinilor şi va înnoi speranţa lor, în special în acele părţi ale lumii unde sunt victime ale violenţelor. Pentru Papa Benedict, unitatea este esenţială pentru mărturie. “Astăzi creştinii sunt chemaţi să răspândească acest mesaj de speranţă oamenilor timpului nostru” şi “această proclamare va răsuna cu o mai mare forţă dacă vom proclama împreună. [...]

Comisia Internaţională Anglicano-Catolică (ARCIC) şi-a încheiat la Hong Kong, a doua întâlnire din cea de-a treia fază a sa. Comisia s-a întâlnit la Misiunea Navigatorilor din Kowloon, o comunitate ecumenică formată din anglicani, catolici, luterani danezi şi germani. Înfiinţată în 1966, ARCIC este susţinută de Consiliul Consultativ Anglican şi Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. Este în prezent condusă de Arhiepiscopul anglican David Moxon din Noua Zeelandă, şi Arhiepiscopul Bernard Longley de Birmingham, Anglia. Grupul a avut ca sarcină să analizeze Biserica drept comuniune, locală şi universală, şi felul în care în comuniune Biserica locală şi universală ajunge să discearnă învăţătura etică corectă. I s-a mai cerut să analizeze cum trebuie să fie înţeles şi urmărit astăzi angajamentul de a reface unitatea deplină vizibilă.

ARCIC pregăteşte alte studii de caz pentru următoarea sa întâlnire, care va avea loc în 29 aprilie – 6 mai 2013.

Prima întâlnire între Conferinţa Episcopilor Catolici şi Adunarea Episcopilor ortodocşi din Elveţia a avut loc miercuri, 9 mai 2012, la Fribourg, la sediul Conferinţei Episcopale Elveţiene. Reuniunea ecumenică s-a desfăşurat pe parcursul a două zile. Pentru prima dată, Episcopii catolici elveţieni s-au întâlnit cu Episcopii ortodocşi din Elveţia. Potrivit unui comunicat comun, semnat de Mons. Norbert Brunner şi Mitropolitul Jeremie, preşedinţii celor două organisme episcopale, “reuniunea a pus accentul pe cunoaşterea reciprocă, rugăciunea şi schimbul de reflecţii despre provocările pastorale şi teologice mai importante”.

 

(Informaţii preluate şi prelucrate de pe site-urile www.Catholica.ro şi Radio Vatican).

Sr. Monica Dogaru, SIR

 


Text Box: Comisia de Ecumenism - C.R.S.M.:  Pr. Celeste Pianezze, AA; Sr.Maria Zediu, OA; Sr. Marie-Anne Mathieu, SDC;      Sr. Monica Dogaru, SIR; Sr. Ildiko Homa, SSS

 

 

DRUMUL NOSTRU SPRE UNITATEA CREŞTINILOR nr. 40. în format .doc >>

 

Foaia Drumul Nostru Spre Unitatea Creştinilor

Nr.31, Nr. 35, Nr. 36, Nr. 37, Nr. 38., Nr. 39. , Nr. 40.

|
|
|
|
|
|

© Federaţia Conferinţa Română a Superioarelor Majore
Adresa: RO-400246 CLUJ NAPOCA, str. Maramureşului nr. 23
Tel/Fax: 0040-264-435096
E-mail: secretariatCRSM@clicknet.ro