DRUMUL NOSTRU
SPRE UNITATEA CREŞTINILOR

Comisia de Ecumenism

decembrie 2011 – Nr. 39

FEDERAŢIA CONFERINŢA ROMÂNĂ A SUPERIOARELOR  MAJORE
400246-CLUJ NAPOCA, str. Maramureşului nr. 23,
Telefax: 0040-264-435096, secretariatCRSM@clicknet.ro, www.fcrsm.ro


 

 

DRUMUL NOSTRU SPRE UNITATEA CREŞTINILOR nr. 39. în format .doc >>

Cuprins:

Rugăciunea Sf. Vasile cel Mare
Să ne ajutăm reciproc pentru a trăi credinţa!
Tatăl Nostru, o cale pentru convertirea Bisericilor noastre
Atunci va fi pace...
Noua evanghelizare imbold spre aprofundarea credinţei şi a unităţii în Cristos
„Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii
Ştiri


     Rugăciunea Sf. Vasile cel Mare

Lumină fără de început şi fără de sfârşit, făuritoare a întregii creaţii, izvor al milei, ocean de bunătate, abis necuprins al dragostei faţă de oameni, fă să strălucească asupra noastră lumina feţei tale. Stăluceşte în inimile noastre, Soare al dreptăţii, şi umple-ne cu bucuria Ta. Învaţă-ne să ne rugăm fără încetare, să ne inspirăm din voinţa Ta şi să Te mărturisim necontenit pe Tine, Tu învăţătorul şi Binefăcătorul nostru.
Ajută-ne să facem ceea ce îţi place pentru ca, în ciuda nevredniciei noastre, numele Tău să fie mărit în vecii vecilor. Amin.


Printre momentele cele mai semnificative ale vizitei apostolice a papei Benedict al XVI-lea în Germania, în luna septembrie, amintim întâlnirea cu reprezentanţii Consiliului Bisericii evanghelice, la Erfurt, unde papa, amintind de Luther, a subliniat profunda şi sincera căutare a lui Dumnezeu şi, în timpul celebrării ecumenice la care au participat şi reprezentanţii altor Biserici protestante, a afirmat necesitatea ecumenică de a ne ajuta reciproc pentru a trăi credinţa.

Excelenţa sa mons. Jean-Claude Périsset, actualmente Nunţiu Apostolic în Germania, ne oferă mărturia sa.

O mare datorie ecumenică:

Să ne ajutăm reciproc pentru a trăi credinţa!

http://t1.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcRGMplH47LlqQFG12EfhsGDzeIFMnsGoHAGCj3WIPxo_b5bep47 Benedict al XVI-lea, amintind că Luther, ca orice discipol al lui Cristos, în mod deosebit ca orice persoană consacrată era în căutarea lui Dumnezeu:
Ceea ce nu-i dădea pace era întrebarea cu privire la Dumnezeu, care a fost pasiunea sa profundă şi impulsul vieţii sale şi al întregului său drum. “Cum pot avea un Dumnezeu milostiv? această întrebare îi pătrundea în inimă şi se afla în spatele fiecărei cercetări teologice şi a fiecărei lupte interioare”; în acest drum ecumenic să ne punem şi noi întrebarea dacă şi noi suntem cu adevărat în căutarea lui Dumnezeu. Scrie filozoful Pascal, pe linia Confesiunilor sfântului Augustin, punând aceste cuvinte pe buzele lui Dumnezeu: “nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja”.

De aceea temelia ecumenismului trebuie să fie atitudinea faţă de Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât darul unităţii creştinilor vine de la Dumnezeu. În aceasta sunt de ajutor întâlnirile noastre fraterne, când ne lăsăm stimulaţi de fraţii şi surorile altor confesiuni creştine, în căutarea lui Dumnezeu. Cum fac eu ca să merg la Cristos, cum mă ajută rugăciunea, meditarea Sfintei Scripturi, angajarea mea pentru cei nevoiaşi din centrele pentru bătrâni, pentru copiii pe care îi catehizez sau pentru adulţi, când ne regăsim în grupuri pentru a reflecta asupra angajării noastre comune în noua evanghelizare? Putem învăţa mult de la ceilalţi dacă suntem dispuşi să ascultăm, să privim şi să acceptăm cu umilinţă. Să fim pasionaţi de Dumnezeu ca şi Luter, cu siguranţă; şi împreună să ne lăsăm conduşi de cel care a primit de la Cristos misiunea de a paşte oile sale (cfr In 21, 16-17). Acest lucru este indispensabil pentru toţi cei ce vor să-l urmeze pe Cristos, şi deci este parte fundamentală a angajării noastre ecumenice, aşa cum a amintit papa Benedict al XVI-lea la întâlnirea cu Consiliul Bisericilor evanghelice din Germania: “Absenţa lui Dumnezeu în societatea noastră devine tot mai apăsătoare, istoria revelaţiei sale, despre care vorbeşte Scriptura, pare să fie situată într-un trecut care se îndepărtează tot mai mult”. Drumul este clar pentru creştini : Cristos însuşi, scopul nostru, aşa cum scria papa Ioan Paul al II-lea în scrisoarea apostolică pentru al doilea mileniu, Novo millenio ineunte. Ne aminteşte papa Benedict continuând în expunerea sa asupra pasiunii pentru Dumnezeu a lui Luter: “Ceea ce promovează cauza pentru Cristosera pentru Luter criteriul de ermeneutică decisiv în  interpretarea Sfintei Scripturi. Aceasta presupune însă, ca centrul spiritualităţii noastre să fie Cristos, iar iubirea faţă de El, comuniunea vieţii noastre cu El să ne orienteze viaţa”.

Cred că atitudinea fundamentală pentru noi toţi în domeniul ecumenic este acela de a fi creştini autentici pentru că aceasta face să ne reîntâlnim în mod necesar în inima căutării lui Dumnezeu. De aceea toată vizita papei în Germania s-a desfăşurat sub titlul “Unde este Dumnezeu acolo este viitor”. Fapt pentru care papa putea constata că “seriozitatea credinţei în Dumnezeu se manifestă în trăirea cuvântului său”. Aceasta este tocmai ceea ce el a îndemnat în domeniul ecumenic: “unitatea creşte nu prin calculul avantajelor şi dezavantajelor, ci doar printr-o tot mai adâncă pătrundere în credinţă prin intermediul gândului şi al vieţii”.

Întâlnirile noastre ecumenice vor fi cu atât mai multi paşi spre unitatea eclezială, cu cât toţi participanţii vor fi în mod profund uniţi cu Cristos.

Papa Benedict al XVI-lea ne încurajează pe acest drum, referindu-se tocmai la Luther, la pasiunea lui în căutarea lui Dumnezeu, pentru a ne stimula în această privinţă.

Berlin, 15 noiembrie 2011
+ Jean-Claude Périsset

Mons. Jean-Claude PERISSET  a fost nunţiu apostolic în România din noiembrie 1998 până în 2007. De atunci  este nunţiu  apostolic   în Germania.


Grupul de la Dombes:

Tatăl Nostru, o cale pentru convertirea Bisericilor noastre

Înfiinţat în 1937 de către preoţi şi Pastori din Franţa şi Elveţia - printre care reputatul Părinte Paul Couturier, - Grupul de la Dombes (după numele abaţiei unde el s-a adunat de multe ori, lângă Lyon ) grupează patruzeci de teologi : 20 catolici şi 20 protestanţi, care se cooptează reciproc, liberi vizavi de Bisericile lor, dar fideli acestora.. Sesiunile sale anuale, ajung, la intervale regulate, la documente care vor să ajute toate confesiunile creştine să progreseze spre unitate. După texte despre ‘Convertirea Bisericilor’ (1991), ‘Maria în planul lui Dumnezeu şi comuniunea Sfinţilor’ (1997-98), sau ‘Un singur Domn, Autoritatea în Biserică’  (2005), Grupul de la Dombes a publicat recent ‘’« Voi deci, rugaţi-vă aşa ». Tatăl Nostru, un itinerar de convertire pentru Biserici’ (Bayard, 2011).
Părintele Michel Kubler, preot asumpţionist, directorul Centrului Sfinţii Petru şi Andrei, din Bucureşti, face parte din acest grup. El ne prezintă aici ultimul document, la care el insuşi a contribuit.

La prima vedere s-ar putea crede că Tatăl Nostru îi uneşte astăzi pe creştinii diferitelor Biserici mult mai mult decât îi desparte.  Este adevărat în cea mai mare parte. Multe limbi  în lume au acum traduceri comune pentru diversele confesiuni şi nu constatăm, la prima vedere, cu ce nu am putea fi de acord în acestă privinţă. Dar, « rugăciunea Domnului » are o lungă istorie, în cursul căreia diversele Biserici au folosit-o într-un mod foarte divers. Şi astăzi încă, fără să ne dăm seama, nu întotdeauna îi dăm aceeaşi intrepretare, după cum suntem catolici, protestanţi sau ortodocşi.

Ori, a ne ruga împreună este un har, dar este şi o exigenţă care ne obligă să fim coerenţi faţă de ceea ce spunem împreună şi ceea ce facem-sau nu ! - împreună. Analiza biblică şi istorică făcută de către Grupul de la Dombes apare foarte convingătoare. Dacă privim mai de aproape, Tatăl Nostru prezintă de fapt multe puncte de divergenţă, mai ales între sensibilitatea catolică şi cea protestantă. De exemplu, spunând «  Dă-ne nouă astăzi pâinea cea de toate zilele », primii văd în mod spontan o referinţă la Euharistie, referinţă la care ceilalţi nu se gândesc în mod spontan. Asemenea diferenţe pot părea fără consecinţe în prezent dar în trecut, ele au atras multe polemici.

Această rugăciune fundamentală a tuturor discipolilor lui Cristos rămâne totuşi, în ansamblul ei, un punct de convergenţă între ei. De aici decurge forţa sa pentru a ajuta toată Biserica şi pe fiecare creştin să se convertească la acelaşi Domn. De fapt, a fost şi un alt motiv care a determinat Grupul de la Dombes să reflecteze asupra rugăciunii Tatăl Nostru : cum putem să ne rugăm împreună « rugăciunea rugăciunilor » primită de la Isus însuşi, şi să continuăm să rămânem separaţi între toate confesiunile noastre ?Dimpotrivă, simplul fapt de a spune aceeaşi rugăciune ne angajează la mai multă unitate şi comuniune între toate confesiunile, dar şi între diversele noastre Biserici.

Asupra căror aspecte particulare rugăciunea Tatăl Nostru poate – sau trebuie - în consecinţă, să îndrepte efortul de convertire a Bisericilor noastre? Să ne gândim numai la ceea ce poate însemna pentru fiecare adjectivul posesiv « nostru » de la începutul rugăciunii Domnului. Aşa cum a remarcat pastorul Jean Tartier, co-preşedinte protestant al Grupului de la Dombes » această invocaţie atrage deja o întreagă reflecţie » : ceea ce punem în spatele cuvântului « nostru » este oare micul grup al comunităţii sau al apropiaţilor mei sau Biserica  « mea », sau ansamblul tuturor creştinilor, chiar umanitatea întreagă ? Altfel spus, chiar de la primul cuvânt pronunţat, această rugăciune poate fi exclusivă, despărţindu-ne de ceilalţi, sau din contră inclusivă, unindu-ne cu ei, după sensul şi deci după însemnătatea pe care o dăm acestui  « nostru ».

Există de asemenea o «  dimensiune socială » a rugăciunii Tatăl Nostru care ne îndeamnă la împărţirea acestei pâini cu cei care în lume sunt lipsiţi de ea, sau care ne îndeamnă la iertarea reciprocă: tot atâtea locuri de convertire pentru fiecare creştin şi pentru fiecare Biserică ! Fără a mai vorbi de marea provocare pe care această rugăciune o lansează tuturor celor care o recită : a mă ruga pentru ca « să vină Împărăţia Ta » înseamnă să ne angajăm imediat să contribuim noi înşine la instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu în noi, în jurul nostru..., şi între noi!

Originalitatea acestui document, în raport cu cele precedente deja produse de acelaşi Grup  : el se termină prin două texte paralele care părăsesc câmpul reflecţiei pentru a ne face să intrăm în meditaţie şi apoi în rugăciune. Iată cum începe aceasta :

« Tatăl Nostru, care eşti în ceruri,
Tu, pe care putem să te numim « Tatăl » pentru că Duhul tău face din noi copiii tăi şi pentru că prin el devenim fraţi şi surori pentru Isus, Fiul tău unic, Tu eşti Creatorul nostru : noi ne încredinţăm ţie ca nişte copii care au în comun că vin de la tine, izvor al întregii lor fiinţe şi al oricărui bine.
Împreună, creştini încă despărtiţi, îndrăznim să te numim « Tatăl nostru », pentru a ne ruga cu cuvintele primite de la Isus... »

Las ca fiecare să descopere urmarea în carte şi să o reia în propria sa rugăciune.

Un ultim punct : prin istoria sa particulară şi prin compoziţia sa actuală, Grupul de la Dombes are în special în vedere perspectivele catolice şi protestante. Aceasta nu înseamnă că Ortodoxia nu-l interesează : mai mulţi membrii ai săi sunt specialişti în patristică sau în ecleziologie orientală. Dar el trebuie să se străduiască pentru a integra şi mai bine problematicile proprii Orientului creştin. Fără îndoială va avea numeroase motive şi ocazii să o facă în cadrul noului « şantier » pe care a decis să-l deschidă în următorii ani: o reflecţie asupra naturii Bisericii... conform diferitelor noastre Biserici !

Pr. Dr. Michel KUBLER, aa
Centrul Sf. Petru – Sf. Andrei, Bucureşti


Ecumenismul are o mare nevoie azi ca şi ieri, de „marea mănăstire invizibilă” despre care vorbea Paul Couturier, de acea vastă comunitate de creştini de toate tradiţiile care, fără zgomot, se roagă şi îşi oferă viaţa pentru ca unitatea să se relizeze.
               (Papa Benedict al XVI-lea)


Atunci va fi pace...

Dacă crezi că un zâmbet este mai puternic decât o armă,
Dacă crezi în puterea unei mâini oferite,
Dacă  ştii să-l priveşti pe celălalt cu un pic de iubire,
Dacă ştii să alegi speranţa şi nu bănuiala,
Dacă consideri că tu trebuie să faci primul pas!
Dacă te poţi bucura de bucuria vecinului,
Dacă pentru tine străinul este un frate ce-ţi este trimis,
Dacă dai gratuit puţin din timpul tău din dragoste,
Dacă poţi accepta ca altul să te ajute,
Dacă vei da din pâinea ta,
şi vei şti să pui şi o bucăţică din inima ta,
Dacă crezi că iertarea este mai bună decât răzbunarea!
Dacă poţi să-l asculţi pe cel nefericit
Care te face să-ţi pierzi timpul şi să-i zâmbeşti
Dacă ştii să primeşti o părere diferită de a ta.
Dacă pentru tine celălalt e mai întâi un frate
Dacă crezi că pacea este posibilă.
Atunci va fi pace!



                                                      Pierre Quilbert

Noua evanghelizare
imbold spre aprofundarea credinţei
şi a unităţii în Cristos

O preocupare constantă a Bisericii, izvorâtă din însăşi natura şi misiunea ei, este aceea de a evangheliza. În spatele termenului stau acumulate, mandatul Mântuitorului, intenţiile, mijloacele şi modul în care a fost înţeleasă această misiune, începând de la apostoli şi continuând de-a lungul secolelor, până la noi cei de azi. Într-o sinteză încercată de Conciliul Vatican II în decretul special dedicat activităţii misionare, se spune că: „Biserica este misionară prin însăşi natura ei , dorind să se sublinieze prin aceasta că mandatul Mântuitorului, consemnat de Evanghelia după Matei , este izvorul şi chezăşia evanghelizării. Acelaşi decret precizează că „Misiunea Bisericii se îndeplineşte, aşadar, prin lucrarea prin care ea, supunându-se poruncii lui Cristos şi împinsă de harul şi iubirea Duhului lui Cristos, se face pe deplin şi realmente prezentă tuturor oamenilor şi tuturor popoarelor, pentru a-i aduce, prin exemplul vieţii sale şi prin propovăduire, prin sacramente şi prin celelalte mijloace ale harului (…) la o participare deplină a misterului lui Cristos .

O expresie sugestivă a acestui citat mi-a atras îndeosebi atenţia, ascultând-o expusă, ca o concluzie ce s-a desprins în urma dezbaterilor ce au avut loc, într-un alt context eclezial, la o distanţă de timp considerabilă de cea în care ea a fost scrisă.

Întâlnirea Ierarhilor Orientali Catolici din Europa s-a desfăşurat la Oradea, sub înaltul patronaj al Consiliului Conferinţelor Episcopale din Europa, fiind găzduită de Episcopia Greco-Catolică din acelaşi oraş. Bucurându-se de prezenţa unui însemnat număr de ierarhi din mai multe ţări precum şi de prezenţa preşedintelui Consiliului Pontifical pentru Evanghelizare, tradiţionala întâlnire anuală a episcopilor greco-catolici, de la începutul lunii noiembrie, a avut în acest an ca temă centrală „noua evanghelizare” şi în cadrul acesteia, identificarea specificităţii, sau aportul pe care Bisericile Orientale Catolice pot să-l aducă la următorul Sinod al Episcopilor de la Roma din anul viitor, care îşi propune să dezvolte această temă şi totodată să susţină această misiune a Bisericii Universale.

Dincolo de dezbaterile şi discuţiile care ar putea avea loc pe marginea termenului program „noua evanghelizare”, atât în ţările în care predomină tradiţia bizantină, unde sunt prezente o parte a Bisericilor Greco-Catolice, cât şi în interiorul comuniunii catolice şi în ţările de cultură occidentală, trebuie să remarcăm necesitatea acestui demers şi preocuparea Bisericii de a se întoarce spre ea însăşi. Tocmai aceasta îşi propune în cuvinte puţine şi sintetice acest dicaster al Curiei Romane, de a da un imbold şi un suflu nou credinţei şi credincioşilor creştini care aparent se declară aparţinători ai Bisericii şi moştenitori ai tradiţiei creştine, dar care sunt dominaţi de mentalitatea laică ce pe alocuri este chiar incompatibilă cu credinţa creştină. Noua evanghelizare se adresează mai întâi persoanelor ce trăiesc în ţările de cultură şi tradiţie creştină, dar care nu cunosc pe deplin propria lor credinţă şi ca atare sunt mai expuse influenţei spiritului veacului acestuia, sau secularizării. Mijloace prin care ar putea fi realizat un asemenea demers, precum cel propus de Consiliul Pontifical mai sus menţionat, sunt căutate de fiecare comunitate parohială şi de toate comunităţile bisericeşti şi trebuie să fie în atenţia tuturor credincioşilor, pentru ca credinţa creştină să fie pe deplin înţeleasă şi trăită.

Din expunerile prezentate de conferenţiari şi din luările de poziţie ale participanţilor la această Conferinţă, s-au desprins două aspecte importante ce se pot constitui în concluzii şi aport specific:

  • Primul: nevoia de a cunoaşte mai bine propria tradiţie liturgică ce se poate constitui într-un program catehetic ad intram, pentru comunităţile de tradiţie bizantină unde este încă prezentă referinţa la sacru, conservată şi alimentată de bogatele celebrări liturgice în care semnul şi simbolul sunt elemente ale limbajului liturgic, elocvente pentru surprinderea aspectului transcendent al realităţilor şi conţinutului credinţei.
  • Cel de-al doilea aspect concluziv se regăseşte în citatul de mai sus al decretului Ad gentes, pe care l-am semnalat fără să-l specific, şi anume: „exemplul vieţii sale”, sau mărturia.

Bisericile Catolice Orientale din spaţiul est-european au toate în comun un bogat patrimoniu spiritual dobândit în timpul regimului comunist şi al persecuţiei suferite, vizibil în martirii şi mărturisitorii credinţei şi ai unităţii Bisericii lui Cristos. Martirii, prin exemplul vieţii lor, desăvârşit în mărturia supremă sunt cei care vorbesc cel mai elocvent omului contemporan şi se propun ca evanghelizatori fără cuvinte. Prin ei şi împreună cu ei Bisericile Greco-Catolice îşi aduc în mod direct aportul la noua evanghelizare şi se predispun dialogului carităţii care zideşte şi edifică.

„Exemplul vieţii” ca sintagmă care face referinţă la Biserică în general şi la modul prin care ea poate să-şi îndeplinească cu eficienţă misiunea de a-l face cunoscut şi a-l împărtăşi şi altora pe Cristos, se extinde prin asumarea voluntară a tuturor membrilor Bisericii şi poate constitui punctul comun al oricărei comunicări în Biserică şi în afara ei. Mărturia personală se poate propune ca o cale non verbală în dialogul ecumenic şi poate fi un mijloc eficient al noii evanghelizări.

PS Vasile
Episcop de Maramureş

Misiunea de evanghelizare a Bisericii trece prin drumul ecumenic, prin drumul unităţii credinţei, a mărturiei evanghelice şi a adevăratei fraternităţi.

   (Papa Benedict al XVI-lea)


„Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii”

Există „două chipuri noi ale violenţei”: terorismul, adesea motivat şi justificat de religie, şi negarea lui Dumnezeu. Două forme ale violenţei, pe care Benedict al XVI-lea le-a denunţat la Assisi, unde în urmă cu 25 de ani, predecesorul său Ioan Paul al II-lea invitase pentru prima dată religiile lumii la o rugăciune pentru pacea în lume (27 octombrie 1986). Papa a fost pelerin în oraşului sfântului Francisc în luna octombrie, „invitându-i să se alăture la acest drum pe fraţii creştini de diferite confesiuni, liderii tradiţiilor religioase ale lumii şi, în mod ideal, pe toţi oamenii de bunăvoinţă”, pentru a reînnoi în mod solemn „angajarea credincioşilor din fiecare religie de a trăi propria credinţă religioasă ca slujire pentru cauza păcii”, pentru că „cine este în drum spre Dumnezeu nu poate să nu transmită pace, cine construieşte pacea nu poate să nu se apropie de Dumnezeu”.

 

„Înainte de toate – spune Benedict al XVI-lea - este terorismul, în care, în locul unui mare război, există atacuri bine ţintite, care trebuie să lovească în puncte importante adversarul, în mod distructiv, fără a ţine seamă de victimele umane nevinovate care sunt în mod crud ucise sau rănite. În ochii responsabililor, marele motiv al distrugerii duşmanului justifică orice formă de cruzime. Este eliminat tot ceea ce în dreptul internaţional era în mod comun recunoscut şi sancţionat ca limită pusă violenţei”.
„Ştim – continuă Papa - că adesea terorismul este motivat în mod religios şi că tocmai caracterul religios al atacurilor foloseşte ca justificare pentru cruzimea nemiloasă, care crede că poate să izoleze regulile dreptului din cauza “binelui” urmărit. Religia aici nu este în slujba păcii, ci a justificării violenţei”.
Papa Benedict, în faţa a circa 300 de participanţi la evenimentul „Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii,” a subliniat şi faptul că „da, în istorie chiar şi în numele credinţei creştine s-a recurs la violenţă. Recunoaştem asta, plini de ruşine. Dar este absolut clar că aceasta a fost o folosire abuzivă a credinţei creştine, în contrast evident cu adevărata sa natură”.

După 25 de ani de la prima întâlnire interreligiosă de la Assisi, s-a subliniat din nou importanţa unui dialog interreligios pentru a căuta „o natură comună a religiei care se exprimă în toate religiile şi de aceea este valabilă pentru toate”. Această „misiune fundamentală” este îndreptată spre a contesta „în mod realist şi credibil recurgerea la violenţă din motive religioase”.  Dialogul  este o necesitate, dar mai ales purificarea, mereu necesară, a religiei trăite.

Al doilea tip de violenţă „este consecinţa absenţei lui Dumnezeu, a negării sale şi a pierderii umnităţii care merge în acelaşi pas cu asta”. Însă ‘nu’-ul spus lui Dumnezeu a produs cruzime şi o violenţă fără măsură, care a fost posibilă numai pentru că omul nu mai recunoştea nici o normă şi nici un judecător mai presus de el, ci se lua numai pe sine însuşi ca normă. Ororile din lagărele de concentrare arată cu toată claritatea consecinţele absenţei lui Dumnezeu”.

Papa aşadar s-a oprit şi asupra decadenţei omului din care derivă schimbarea climatului spiritual. Într-o societate marcată de degenerarea dorinţei de fericire, violenţa devine un lucru normal, în acest caz „pacea este distrusă şi în această lipsă de pace omul se distruge pe sine”. Prin închinarea la mamona, în faţa averii şi a puterii, se dezvăluie o contra-religie, în care nu mai contează omul, ci doar avantajul personal.

În finalul discursului din Bazilica Sf. Maria a Îngerilor, Papa a vorbit despre noutatea de la Assisi 2011: prezenţa, alături de religiile mondiale, a unui grup de persoane care nu cred, oameni de ştiinţă şi de cultură, bărbaţi şi femei; aceste „persoane cărora nu le-a fost dat darul de a putea crede şi care totuşi caută adevărul, sunt în căutarea lui Dumnezeu”. Aceste persoane pun întrebări atât ateilor combativi care pretind a şti că nu există Dumnezeu, cât şi adepţilor religiilor, pentru ca să nu-l considere pe Dumnezeu ca o proprietate.

Aceste persoane caută adevărul, îl caută pe Dumnezeul adevărat, a cărui imagine în religii, din cauza modului în care nu rareori acestea sunt practicate, este nu de puţine ori, ascunsă. Faptul că ei nu reuşesc să-l găsească pe Dumnezeu depinde de imaginea redusă sau distorsionată despre Dumnezeu.
Este vorba deci de „a fi împreună în acest drum spre adevăr, de angajarea hotărâtă pentru demnitatea omului şi de asumarea împreună a cauzei păcii, împotriva oricărui tip de violenţă distrugătoare a dreptului.” Biserica catolică, încheie Papa, „nu se va retrage din lupta împotriva violenţei, din angajarea sa pentru pacea în lume”.

P. Silvestru Bejan,
Delegat General pentru Ecumenism  şi Dialog Intereligios
Centrul Franciscan Internaţional pentru Dialog, Assisi


     ŞTIRI

  • In cadrul dezbaterilor lunare, la Centrul Sfinţii Petru şi Andrei din Bucureşti a avut loc în noiembrie o reflecţie despre tema « Ortodoxia Şi Europa » cu participarea Profesorilor Daniel BARBU (Facultatea de Ştiinţe Politice, Bucureşti) şi Radu PREDA (Facultatea de Teologie ortodoxă, Cluj).

      Născută în Vestul continentului, Uniunea Europeană nu a încetat să se deschidă Estului, unind pentru prima dată în acelaşi cadru  instituţional  tradiţiile catolică şi protestantă din Occident, cu tradiţiile Orientului creştin. În acest context, dezbaterea s-a dezvoltat pe baza a 2 întrebări:

  1. Cum se trăieşte această întâlnire de douăzeci de ani ?
  2. Care sunt problematicile şi provocările acestei întâlniri în « aceeaşi casă europeană », atât pentru o Europă care, la    început, era puţin familiară cu Ortodoxia, cât şi pentru Ortodoxie, al cărei Biserici s-au constituit la scară naţională?

(Sora Maria Zediu O.A.)

  • Semnificaţia cuvintelor "victorie" şi "înfrângere" este în centrul reflecţiilor pentru Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor (SRUC) 2012 în Polonia, care se va celebra între 18-25 ianuarie.Tema meditaţiilor se inspiră din prima Scrisoare a sf. apostol Paul către Corinteni (15, 51-58): "Toţi vom fi schimbaţi de victori    Domnului Nostru Isus Cristos".
    (www.radiovativana.org)
  • „Noua evanghelizare” a fost în centrul întâlnirii anuale a Bisericilor catolice orientale din Europa care s-a desfăşurat la Oradea, de la 3 la 6 noiembrie 2011. În jur de 70 participanţi, ierarhi şi experti, au reflectat împreună asupra exigenţei de a-l vesti pe Cristos în contextul socio-cultural actual. La această întâlnire au luat parte şi episcopii de rit latin ai Conferinţei episcopale din România.

Cardinalul Peter Erdő, preşedinte al Consiliului Conferinţelor episcopale din Europa, a pus în evidenţă că «Noua evanghelizare» este o oportunitate prin care toţi credincioşii sunt chemaţi să « trezească credinţa noastră şi să construiască comunităţi creştine bine înrădicinate în Domnul şi tari în elanul lor misionar ».

 P.S. Lucian Mureşan, preşedintele Conferinţei episcopale din România, a subliniat faptul că Bisericile orientale se confruntă cu societăţi în care secularizarea, emigrarea şi relativismul au schimbat nu numai modelele şi modalităţile de apartenenţă şi de practici ecleziale, ci şi de transmitere şi propovăduire a Evangheliei. Bisericile catolice orientale din Europa, au o istorie comună  « marcată de excluziune, de suferinţă şi de martiriu, mai ales sub regimurile totalitare care le-au interzis şi desfiinţat juridic ». Ele au de adus o contribuţie specifică reflexiilor care se fac în prezent în Biserica universală.

O altă exigenţă importantă pusă în evidenţă pentru « Noua evanghelizare » a fost confruntarea cu « ateismul practic » care se extinde aproape pretutindeni în zilele noastre. Pentru a le aduce Vestea cea Bună acestor oameni, profund ignoranţi din punct de vedere religios trebuie căutat cum poate să se trezească în ei un interes pentru ceea ce depăşeşte universul lor material şi utilitarist. S-a insistat mult asupra căutării bucuriei, frumuseţii, decenţei şi a seriozităţii din partea

oamenilor. Iată de ce « frumuseţea profundă şi mistică a celebrărilor liturgice poate încuraja o căutare adâncă. Marco Rupnic, iezuit sloven, a vorbit despre contribuţia pe care arta bizantină o poate aduce « Noii evanghelizări. Pentru el, « arta a emigrat din sanctuar în palat, şi apoi în muzeu ;

şi nu mai suscită devoţiunea, ci numai admiraţia pentru artist. În acelaşi timp arta a pierdut funcţia sa de simbol pentru a deveni un concept complet rupt de realitatea vieţii cotidiene ». După Părintele Iezuit, « arta trebuie să fie capabilă să transmită credinţa, viaţa şi dragostea ».

(Ccee/apic/bl)

Naşterea lui Isus în lumea noastrăsă ne lumineze inima şi să ne întărească voinţa, ca să mărturisim în jurul nostru un Dumnezeu de dragoste şi de tandreţe.

“Drumul Nostru” Vă Doreşte Un Crăciun Fericit şi Un An Nou Binecuvântat!

 

Foaia Drumul Nostru Spre Unitatea Creştinilor

Nr.31, Nr. 35, Nr. 36, Nr. 37, Nr. 38

|
|
|
|
|
|

© Federaţia Conferinţa Română a Superioarelor Majore
Adresa: RO-400246 CLUJ NAPOCA, str. Maramureşului nr. 23
Tel/Fax: 0040-264-435096
E-mail: secretariatCRSM@clicknet.ro