DRUMUL NOSTRU
SPRE UNITATEA CREŞTINILOR

Comisia de Ecumenism

mai 2011 –  Nr. 38

FEDERAŢIA CONFERINŢA ROMÂNĂ A SUPERIOARELOR  MAJORE
400246-CLUJ NAPOCA, str. Maramureşului nr. 23,
Telefax: 0040-264-435096, secretariatCRSM@clicknet.ro, www.fcrsm.ro


 

 

DRUMUL NOSTRU SPRE UNITATEA CREŞTINILOR nr. 38. în format .doc >>

Cuprins:

- Cristos a înviat!  - Adevărat că a înviat!
Dialogul Teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică
Fericit este omul care îşi pune încrederea în Domnul!
Catolici şi Ortodocşi în Italia
Bibliotecă pentru pace la Cairo
Ecou de la săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor
Ştiri

 


Nu trebuie să obosim niciodată de a ne ruga pentru unitatea creştinilor! Când Isus, la ultima cină, se rugase pentru ai săi ”să fie una”,avea în gând o finalitate clară: „pentru ca lumea să creadă”.          (Benedict XVI)

 - Cristos a înviat!
 - Adevărat că a înviat!

« Cristos a înviat ! »  -acesta este salutul cu care creştinii orientali se salută timp de patruzeci de zile, de la Paşti până la Înălţarea Domnului. În anul acesta, ca şi în anul trecut, data Paştelui din calendarele oriental şi occidental coincid, iar noi avem bucuria de a celebra Paştele la aceeaşi dată cu toţi creştinii din lume.
La surorile şi fraţii noştri ortodocşi se aude « Cristos a înviat » de zeci de ori pe zi, de-a lungul acestei întregi perioade, în toate contextele imaginabile : la biserică şi în familie, dar şi în metrou, în magazine,  în viaţa de afaceri … peste tot. Este un salut vesel, solemn şi familiar în acelaşi timp : un mod obişnuit de a-i saluta nu numai pe prietenii noştri apropiaţi, ci şi pe toate  şi pe toţi cei care îl mărturisesc pe Isus Cristos.

Dar acesta este mult mai mult decât un salut obişnuit şi, cu siguranţă, mai mult decât un obicei folcloric. A spune « Cristos a înviat » înseamnă a mărturisi credinţa creştină în toată puritatea ei.
Să ne oprim o clipă la semnificaţia profundă a acestor cuvinte. Să nu rămânem prizonierii tendinţei noastre de a reduce totul la formule raţionaliste, de a nu lua în considerare decât ceea ce poate fi atins, măsurat, cântărit… 

Noi trebuie să ne deschidem cu toată luciditatea spiritului nostru către mesajul Sfintelor Scripturi. Mărturia celor care au trăit prima duminică de Paşti – mormântul gol, întâlnirea cu Domnul înviat – ne invită să pătrundem în misterul mântuirii noastre. Acceptarea acestei mărturii ne permite să-l întâlnim noi înşine pe Cristos victorios şi să devenim noi înşine martori ai învierii sale, aşa cum spune frumosul text al liturghiei ortodoxe : „ Contemplând învierea lui Cristos, să ne închinăm în faţa sfântului nostru Domn Isus.”
A treia zi după răstignirea lui Isus, în duminica de Paşti, discipolii săi au experimentat, fiecare în străfundul inimii sale, faptul de necontestat că acest Isus care fusese dat morţii, era viu; experienţă şi descoperire care depăşesc înţelegerea. Sigurul limbaj care le permitea discipolilor să vorbească despre această victorie a lui Dumnezeu în Isus Cristos era cel al învierii. Bărbaţii şi femeile cei mai apropiaţi de Isus au dat mărturie celor care le-au urmat că Cristos a înviat. Autorii Noului Testament au redat cu fidelitate această experienţă. Şi ei au predicat, au dat mărturie şi au scris că prin Cristos, Dumnezeu a învins moartea şi păcatul.
Evenimentele din vinerea sfântă, ziua răstignirii, păreau că semnalează distrugerea totală a tot ceea ce însemnase ministerul şi învăţătura lui Cristos. Da, cel care propovăduia Adevărul, aşa cum niciodată   n-o făcuse vreo fiinţă umană, cel care îndemna la speranţa mântuirii, sfârşitul suferinţelor din lumea prezentă, a murit cu aceste cuvinte. Cel care îl revelase pe Dumnezeu Tatăl – cel care m-a văzut l-a văzut pe Tatăl (Ioan 14,9) – este crucificat ca un criminal de rând. Speranţa pe care el o anunţase – speranţa depăşirii absurdităţii existenţei – părea şi ea moartă. Cel care promitea mântuirea nu mai apărea decât ca oricare dintre muritori : o fiinţă trecătoare, impresionantă fără îndoială, dar fără nici o continuare.
Dar experienţa celei de-a treia zi a răsturnat totul. Cristos a înviat şi noi ştim de-acum înainte că Dumnezeu este fidel promisiunilor sale. Cristos a înviat şi noi putem de acum înainte să recunoaştem că Dumnezeu este iubire, iubire radicală. Realitatea lui Dumnezeu este cea a unei iubiri care ne permite să rămânem noi înşine fideli, mergând până la a ne da viaţa pentru cei pe care îi iubim. Cristos a înviat şi absurditatea existenţei noastre este transformată în sens, direcţie şi semnificaţie strălucitoare pentru cel care îndrăzneşte să iubească. Cristos a înviat, iar iubirea lui Dumnezeu se revelează ca îndurare, compasiune infinită care ne eliberează de păcat  într-un mod de neconceput în termenii de justiţie a Legii.
Da, « Cristos a înviat » este o confesiune puternică a credinţei creştine. Este o puternică recapitulare a însăşi inimii kerygmei anunţat de către discipoli.
A afirma « Adevărat că a înviat » înseamnă a-şi însuşi această confesiune a unei credinţe care ne face să accedem la veritabila justiţie a lui Dumnezeu. Înseamnă a răspunde acestui anunţ al victoriei lui Dumnezeu în Cristos, punându-ne întreaga credinţă în Cel care, doar El, ne poate mântui.
Şi dacă Cristos a înviat, dacă El a învins cu adevărat păcatul şi moartea, noi care ne punem încrederea în El, noi nu mai putem să ne resemnăm să acceptăm păcatul, să pactizăm cu nedreptatea socială, economică, morală, care reprezintă tocmai acest rău pe care Cristos l-a învins. A afirma victoria lui Cristos înseamnă a refuza să acceptăm ura faţă de semenii noştri, înseamnă a recunoaşte că răul care subzistă în lumea noastră este definitiv învins şi că el nu mai are putere finală asupra noastră. A afirma că Cristos a înviat înseamnă a adera în mod radical la morala comuniunii, la iubirea necondiţionată faţă de celălalt.
Deoarece acest mesaj de Paşti se găseşte în însăşi inima credinţei creştine, el este deasemenea eminamente ecumenic. El este punctul de întâlnire al tuturor Bisericilor, al tuturor confesiunilor, al tuturor familiilor creştine. Acesta este adevăratul mesaj al Paştelui: “Aceasta este ziua învierii: să răspândim lumina sărbătorii. Să ne îmbrăţişăm unii pe alţii, să-i numim fraţi chiar şi pe duşmanii noştri. Dacă vom căuta iertarea şi reconcilierea cu fraţii noştri, vom putea să declarăm cu dreptate: « Cristos a înviat ! »  .

Pr. Joseph Thaddée BARNAS
Călugăr la Mănăstirea Chevetogne (Belgia) a cărei vocaţie este unitatea creştinilor

cuprins >>


Trebuie să avem încredere că reflecţia teologică pe care o faceţi va conduce Bisericile noastre spre o înţelegere reciprocă mai profundă şi să urmeze hotărât calea spre comuniunea deplină la care suntem chemaţi prin voinţa lui Cristos”.

(Benedict al XVI-lea, Către membrii Comisiei pentru dialogul teologic între catolici şi Bisericile orientale ortodoxe – 28 ianuarie 2011)


Dialogul Teologic
dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică
Despre ultima întâlnire a Comisiei Mixte
internaţionale pentru Dialogul teologic.
Viena, 20 – 27 SEPTEMBRIE 2010

 (Prima parte a fost publicată în numărul 37)

Privind acum spre viitor, urmează, aşadar, un nou document care va fi elaborat, care să trateze mai mult probleme teologice şi ecleziologice. S-a spus: „Argumentele scripturistice din Biblie nu le putem discuta, pentru că ele au interpretări divergente; argumentele istorice nu le putem discuta, pentru că şi acelea au interpretări divergente; nu ne rămâne decât teologia şi ecleziologia”.           Ca urmare, această sub-comisie, în elaborarea noului document, trebuie să pună accentul pe aspectele teologico-ecleziologice. Sub-comisia va trebui să prezinte rezultatul muncii membrilor ei la Comisia Mixtă de Coordonare care se va întâlni în anul viitor, probabil în lunile octombrie-noiembrie iar textul, dacă va fi acceptat de comun acord, va fi prezentat peste doi ani la următoarea întâlnire a Comisiei Mixte pentru Dialogul Internaţional dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, care va fi organizată de Biserica Ortodoxă, fără a fi precizată cu exactitate perioada de timp şi locul unde va fi această a treisprezecea întâlnire.
Deşi nu s-a elaborat un document final la întâlnirea de la Viena, putem vorbi de un progres în cadrul dialogului, în primul rând prin faptul că, întotdeauna aceste întâlniri ale Comisiei Mixte de Dialog sunt ocazii bune de cunoaştere reciprocă. Programul întâlnirii a cuprins unele vizite: la Viena Town Hall –  Primăria din Viena, la Catedrala Stephan’s Dom din Viena, la Catedrala ortodoxă „Sfântul Nicolae” din Viena, precum şi la alte obiective importante din frumoasa capitală europeană. De asemenea, am vizitat Mănăstirea Cisterciană „Heiligenkreuz”II din apropierea capitalei Austriei.
Fiind împreună în aceste vizite, desigur că s-au deschis noi porţi de comunicare. Un dialog ecumenic autentic, fără o prietenie umană, după părerea mea, este foarte dificil. Să nu uităm că, de fapt, unicul artizan al unităţii în diversitate este Spiritul Sfânt. De aceea, întotdeauna discuţiile sunt importante, dar mai importantă este rugăciunea şi atenţia la „timpul Domnului” când se pot face paşi spre unitate. Dumnezeu ne cere adeseori doar să fim pregătiţi, să nu treacă „timpul Domnului” pe lângă noi. Cardinalul Christoph Schönborn, citând un călugăr din Orientul Apropiat (Matta’ El Meskin), a spus: „Probabil că Dumnezeu nu ne oferă darul unităţii, pentru că nu suntem încă pregătiţi”. Aceasta înseamnă: „Dacă, cumva, am utiliza distructiv unitatea dintre noi?”.

Se spune că unirea face puterea. Dar cu această putere ce facem mai departe? Este o întrebare care ne-a lăsat o temă de meditaţie pentru toţi participanţii la această sesiune plenară.

Unitatea rămâne idealul dorit de către Mântuitorul. Dobândirea unităţii va fi, cu siguranţă, un puternic moment de întărire în credinţă. Nu ne rămâne decât să ne rugăm, să sperăm şi să ne lăsăm în voinţa Domnului.
Fie ca Bunul Dumnezeu să binecuvânteze în continuare lucrările dintre sesiuni ale sub-comisiilor şi comitetelor care vor continua munca de reflecţie asupra documentelor amintite şi toate acestea să fie spre preamărirea lui Dumnezeu şi unitatea creştinilor, aşa cum a dorit-o Mântuitorul nostru Isus Hristos, în cuvântul de la Ultima Cină: „Ca toţi să fie una, precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia întru noi să fie una, ca lumea să creadă cu Tu M-ai trimis” (In 17,21). Amin.

† Florentin Crihălmeanu,
Episcop al Eparhiei Greco-Catolice
de Cluj-Gherla

 cuprins >>


Părinţii Augustinieni Asumpţionişti au redeschis Centrul de studii bizantine la Bucureşti

Fericit este omul care îşi pune încrederea în Domnul!

Efectiv, doar nişte persoane animate de spiritul Părintelui Emanuel d’Alzon, fondatotul Asumpţioniştilor, au mai putut crede în revenirea lor la Bucureşti după mai bine de 60 de ani de absenţă.  Părinţii Augustinieni Asumpţionişti, fondaţi la jumătatea secolului al XIX-lea la Nîmes, în Sudul Franţei, de către Pr. Emmanuel d’Alzon, trăiesc astăzi din plin această fericire exprimată de Psalmul 1. Deja din primii ani ai libertăţii României de sub jugul comunist, Asumpţioniştii au nădăjduit în revenirea lor în capitală pentru a împrospăta şi a da savoare lumii culturale bucureştene, dar nu numai.
Încă de la începuturi, carisma pe care Părintele d’Alzon a dorit să o transmită primilor săi discipoli a fost aceea de a forma persoane la viaţa consacrată în scopul de a lucra pentru împlinirea dorinţei arzătoare exprimate de Isus Cristos cu puţin timp înaintea pătimirii, morţii şi învierii sale, “ca toţi să fie una”. Deviza – care inspiră de 160 de ani încoace pe călugării Asumpţionişti – este fraza din Tatăl Nostru, Adveniat Regnum Tuum – Vie Împărăţia Ta. Pentru Părintele d’Alzon şi primii săi discipoli, această rugăminte promovează viaţa supranaturală bazată pe credinţă, pe afirmarea drepturilor omului ca imagine a lui Dumnezeu şi pe apărarea drepturilor lui Dumnezeu ameninţat în omul asuprit şi abandonat. Carisma fondatorului nostru îşi are izvorul într-o iubire nezdruncinată faţă de Domnul Nostru Isus Cristos şi de tot ceea ce a iubit el mai mult: Biserica, Mireasa sa Mistică, şi Maria, Mama sa Preacurată. “Contemplaţia şi acţiunea sunt unite în viaţa noastră în vederea aceluiaşi scop: a servi la extinderea Împărăţiei lui Cristos”, spunea Pr. d’Alzon.

       Misiunea Asupţioniştilor, de la începuturi, avea să se contureze pe trei planuri: social, doctrinal şi ecumenic. Prin această triadă, pusă în paralel cu cele trei virtuţi teologale: credinţa cu aspectul doctrinal, speranţa cu aspectul ecumenic, dragostea cu aspectul social, fondatorul nostru dorea să ne sensibilizeze în scopul susţinerii şi apărării marilor cauze ale lui Dumnezeu şi ale omului contemporan: adevărul, credinţa, unitatea Bisericii, solidaritatea cu cei săraci. La centenarul morţii lui, episcopul de Nîmes spunea despre fondatorul nostru: “Părintele d’Alzon ne invită să trăim cu el o credinţă intransigentă şi fără concesii, o pasiune fără slăbiciune pentru Biserică, pentru unitatea şi libertatea ei, o contemplaţie exigentă profund angajată în acţiune, un apostolat care nu lasă la o parte nici o problemă umană şi nici o categorie socială”.
Papa Pius al IX-lea a recunoscut aceste calităţi ale fondatorului şi i-a oferit binecuvântarea apostolică pentru dezvoltarea operei lui în Occident şi în Orientul creştin. Astfel s-a răspândit în Orient faima Asumpţioniştilor de buni îndrumători spirituali, educatori ai copiilor şi tinerilor, înflăcăraţi lucrători pentru cauza unităţii Bisericii lui Cristos. Episcopii greco-catolici din România au cerut superiorului general al Asumpţioniştilor, Pr. Gervais Quénard, să implanteze Congregaţia şi pe tărâm mioritic. La cererea explicită a Mitropolitului de la Blaj, Vasile Suciu, doi călugări asumpţionişti s-au instalat la Blaj, în serviciul Bisericii greco-catolice: “Pentru a reuşi în această misiune, spunea Pr. Quénard, este necesar să se formeze un grup care să fie român de rit, de inimă si de acţiune”. Astfel, după ce au fondat Casa Domnului din Blaj, focar de spiritualitate şi de îndrumare la preoţie pentru tineri, precum şi Capela “Fecioara Săracilor”, devenit un loc renumit de pelerinaj la Cărbunari, în apropierea Blajului, Părinţii Asumpţionişti sunt chemaţi la Bucureşti în anul 1934. Aici au deschis o rezidenţă pentru studenţi, o capelă publică unde se celebrau servicii liturgice şi o sală de conferinţe publice pentru intelectuali în care au conferenţiat oameni de valoare ai culturii româneşti: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Sever Pop, Ioan Miclea, Nicolae Iorga, Vladimir Ghika, ş.a.
Tot la Bucureşti, Părinţii Asumpţionişti au încurajat şi susţinut revista studenţescă lunară Decalogul. În acelaşi timp au construit şi o clădire impunătoare, în stil neo-gotic, în care au transferat, din Constantinopol, Institutul de Studii Bizantine. Institutul a fost inaugurat în 1938, spre marea bucurie a bizantinologilor români ai epocii, Nicolae Iorga, Nicolae Bănescu, ş.a., şi spre bucuria studenţilor interesaţi de acest domeniu. Totul a mers bine până în 1947, când “cortina de fier marxistă” s-a abătut şi asupra României. Prigoana comunistă împotriva Bisericii greco-catolice a afectat şi Congregaţia noastră. Din fericire însă pentru noi, valoroasa bibliotecă bizantină a putut fi salvată, in extremis, datorită vecinătăţii casei cu Ambasada Franţei, în incinta căreia au fost depozitate, pe timp de noapte, cele aproximativ 25.000 de volume. Astfel ele au scăpat flăcărilor zelului comunist, iar acum îmbogăţesc rafturile bibliotecii Institutului Catolic din Paris.

       După recuperarea casei, Asumpţioniştii au investit în renovarea ei pentru a-i reda stilul şi măreţia de care se bucura în trecut. Din toamna anului 2010, patru asumpţionişti: un belgian, Pr. Cornie, un francez, Pr. Michel, şi doi români, Pr. Ovidiu şi eu însumi, s-au instalat în casa renovată până în temelii pentru a da suflet şi vigoare misiunii prin redeschiderea Centrului de Studii Bizantine şi întâlniri Creştine sub patronajul Sf. Apostoli Petru şi Andrei: Petru fiind corifeul, adică primul printre Apostoli şi patronul Bisericii Romane, iar Andrei, fiind protoklitos, adică primul chemat şi patronul Bisericii Române.
Noi credem că cei doi fraţi Apostoli ai lui Cristos, pot inspira eforturile şi demersurile noastre pentru cauza dialogului, a cunoaşterii reciproce şi a înaintării spre unitate în diversitate.
Nu există demers spre unitate fără dialog şi fără a ne oferi ocazii pentru a ne cunoaşte mai bine spre a redescoperi rădăcinile profunde ale credinţei noastre.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii sunt teritoriul comun pe care ne întâlnim şi de unde putem extrage seva învăţăturii creştine, ei înşişi fiind hrăniţi spiritual şi construindu-şi reflecţia teologică prin meditarea Sfintelor Scripturi. Biblioteca noastră conţine în prezent circa 15.000 de volume; centrul ei de gravitaţie îl constituie Părinţii Bisericii Orientale şi Occidentale, care ne invită să păşim cu mai multă încredere pe urmele lui Cristos pentru a face din rugăciunea lui, “Ca toţi să fie Una”, cauza misiunii şi existenţei noastre în Bucureşti.

        Biserica din România, prin poziţia ei strategică, are marea şansă de a mărturisi credinţa apostolică în Isus Cristos respirând cu amândoi plămânii, oriental şi occidental, ai creştinismului. Astfel întregul Trup Mistic al lui Cristos, Biserica, primeşte oxigenul învăţăturii Mântuitorului, învăţătură dătătoare de viaţă veşnică celor care cred şi doresc să facă un pas în plus pe calea unităţii, respectând diversitatea. Fericit omul care se încrede în Domnul!

Pr. Lucian Dîncă, Superiorul comunităţii asumpţioniste Sfinţii Petru şi Andrei, Bucureşti.

cuprins >>


Catolici şi Ortodocşi în Italia
VADEMECUM PENTRU PASTORALA PAROHIILOR CATOLICE
FAŢĂ DE ORIENTALII CARE NU SUNT CATOLICI
(Pr. Celeste Pianezze aa) 

http://www.dimensionesperanza.it/images/stories/cqi/fausto/ecumene.jpgÎn Italia creştinii orientali care nu sunt catolici, în totalitatea lor, constituie a doua comunitate religioasă. Din acest motiv, Oficiul Conferinţei Episcopale Italiane (CEI) competent în materie a pregătit un  vademecum (Din latină: vade mecum, (literar înseamnă vino cu mine) = carte pe care cineva o poartă cu sine pentru a o consulta în diferite împrejurări.) , destinat înainte de toate preoţilor din parohii, operatorilor în pastoraţie şi responsabililor instituţiilor educative catolice, pentru a răspunde în mod corect la cerinţele lor în special cu ocazia celebrării sacramentelor sau a altor împrejurări semnificative.
Acest document, Vademecum pentru pastorala parohiilor catolice faţă de orientalii care nu sunt catolici, afost publicat la 23 februarie 2010 cu o prezentare a directoriului Oficiului naţional pentru ecumenism şi dialogul interreligios a CEI şi de directoriul Oficiului naţional pentru problemele juridice.

         În decursul ultimilor douăzeci de ani - se afirmă în introducere – a luat amploare imigraţia în Europa occidentală a credincioşilor aparţinând Bisericilor orientale, provenite din ţările Europei de Est şi din Orientul Mijlociu.
Şi Italia este interesată de fenomenul migrator. După datele din 2009, cetăţenii străini prezenţi în mod legal în Italia s-ar ridica la aproximativ patru milioane şi jumătate. La care trebuie să se adauge cei care se găsesc pe teritoriul ţării noastre fără acte în regulă.
Creşterea populaţiei imigrate, ţinând cont de noile veniri şi de naşteri, este estimat la circa treisute/ treisutecincizeci de mii de persoane pe an. Aproximativ jumătate dintre imigranţi sunt creştini, între ei credincioşii ortodocşi au fost estimaţi în 2008 la circa un milion o sută treizeci de mii. Numărul creştinilor orientali care nu sunt catolici, şi în mod deosebit ortodocşi de tradiţie bizantină este în creştere rapidă. Se poate prevedea ca fluxul migrator să menţină carracteristicile actuale, în următorii ani totalitatea acestor credincioşi va deveni a doua comunitate religioasă italiană.
Prezenţa relevantă a creştinilor de confesiune ortodoxă a favorizat întemeierea unor parohii ortodoxe, de dieceze în Italia  având în jurisdicţie asupra comunităţilor ortodoxe din Italia.
Dincolo de aceasta, creştinii ortodocşi constituie o prezenţă semnificativă în multe dieceze catolice, aducând cu sine bogăţia diferitelor tradiţii şi o evidentă fervoare spirituală.
Această nouă realitate schimbă chiar şi noţiunile de raporturi ecumenice în ţara noastră. Ele de fapt nu pot să se limiteze la relaţiile tradiţionale cu  minorităţi istorice, de multe ori circumscrise în spaţii geografice restrânse, sau cu personalităţile cele mai mari ale diferitelor confesiuni, implicând specialiştii sau un număr limitat de delegaţi. Este vorba de o prezenţă răspândită pe teritoriul naţional, ce interesează în mod direct structurile de pastoraţie de bază, implicând diecezele şi parohiile catolice. De fapt, numărul credincioşilor este  astfel, încât face imposibilă comunităţilor orientale, care şi ele se structurează în mod progresiv, pentru  a face faţă exigenţelor lor spirituale şi de pastoraţie.
Este, deci urgent să se ia în considerare consecinţele pastoraţiei şi consecinţele juridice ale prezenţei credincioşilor orientali care nu sunt catolici în interiorul comunităţilor catolice, datorită contactelor ce se instaurează pentru a răspunde în mod corect la cerinţele pe care ei le prezintă.
Acest vademecum , destinat cu prioritate parohilor, operatorilor pastorali  şi responsabililor instituţiilor educative catolice îşi propune o finalitate practică cu caracter pastoral, drept ajutor acordat Bisericilor particulare. Cu acest scop, culege şi organizează disciplina în vigoare în Biserica Catolică asupra raporturilor corecte cu credincioşii aparţinând Bisericilor orientale care nu sunt catolice, cu o atenţie particulară la situaţia italiană. Contrar oricărei intenţii de prozelitism, doreşte să ofere câteva indicaţii utile în raport cu ierarhia orientală non catolică, în cazul în care ar cere colaborarea cu diecezele italiane. Este publicată experimental cu responsabilitatea comună a celor două Oficii, competente în materie, a Secretariatului General al Conferinţei Episcopale Italiane, autorizaţi în aceasta de Consiliul Episcopal Permanent în sesiunea din 21-24 septembrie 2009.

         Prima parte a vademecumului prezintă în mod sintetic, câteva elemente doctrinale utile pentru a înţelege  profilul Bisericilor orientale non catolice în Italia. Sunt evidenţiate chiar şi câteva diferenţe relative la teologia sacramentală între Biserica catolică şi Bisericile orientale non catolice, pentru a favoriza înţelegerea reciprocă şi instaurarea unei practici de colaborare şi respect.

A doua parte a vademecumului intenţionează să ofere câteva indicaţii relative a împărtăşirii cultului liturgic sacramental, cu o atenţie specială la problematica în ceea ce priveşte communicatio in sacris, căsătoriile mixte şi admiterea credincioşilor la comuniunea deplină în Biserica catolică.
Punctul de plecare cu care diferite argumente sunt tratate este pe de o parte recunoaşterea din partea catolică a validităţii sacramentelor Bisericilor Ortodoxe, pe de altă parte conştientizarea că primirea sacramentală reciprocă nu este simetrică. Pentru Biserica Catolică de fapt ministrul catolic poate administra sacramentele euharistiei, a pocăinţei, a ungerii bolnavilor pentru credincioşii orientali non catolici cu condiţia ca cererea să fie spontană, să existe o bună dispoziţie personală şi necesitatea spirituală gravă. Cu toate că Biserica catolică a prevăzut pentru credincioşii săi ca în aceleaşi condiţii să poată apela la un ministru ortodox (preot), documentul este clar, conştientizând că disciplina ortodoxă nu prevede această posibilitate.
Vademecumul subliniază totuşi că nu-i este permis unui ministru (preot) catolic să împărtăşească un credincios ortodox care este divorţat sau recăsătorit, chiar dacă această practică este permisă pentru ortodoxie.
Fără a parcurge în detaliu toate sugestiile propuse de document, este totuşi important să se sublinieze câteva principii. În document se scoate în evidenţă pe de o parte preocuparea de a garanta un mod profund ecumenic în relaţia cu Bisericile orientale prezente în Italia; pe de altă parte se ţine cont, în mod potrivit, de situaţiile specifice a credincioşilor singuri, de bunăstarea lor spirituală şi de libertatea lor în ceea ce priveşte alegerea religioasă. Această atenţie dublă pare luminată şi importantă, chiar dacă, Bisericile ortodoxe, probabil, o vor primi cu o anumită dificultate în totalitatea sa. Acestea din urmă tind de fapt să considere proprii credincioşi în termeni „posesivi” şi să considere că este mai bine să neglijeze viaţa sacramentală, decât să primească sacramentele catolice.     
Un alt principiu conducător în acest cadru este atenţia de a căuta să se favorizeze eventuala participare sacramentală respectând competenţa Bisericilor greco-catolice prezente pe teritoriu, sau îndemnând spre ele ortodocşii în situaţii de necesitate pe plan sacramental decât să fie primiţi în Biserica latină.
Este vorba de fapt de o atenţie ce trebuie făcută, amintită în mod constant în document, care cu toate acestea poate întâmpina două dificultăţi: prima cu caracter practic, este efectiva prezenţă pe teritoriu a Bisericilor greco-catolice; acestea sunt mult mai rare decât cele ortodoxe. Dacă credinciosul ortodox  ar cere sacramentele într-o Biserică catolică din motiv că locuieşte aproape şi-i este mai accesibilă în ceea ce priveşte distanţa geografică, va fi dificil deci, să i se răspundă îndreptându-l spre o biserică greco-catolică. Cealaltă dificultate este de natură ecleziologică din partea ortodoxă: în general îndărătnic în a permite ca propri săi credincioşi să aibă acces la sacramentele catolice, ierarhia ortodoxă ar prefera cu mult mai mult, în această eventualitate să se îndrepte spre Biserica latină, considerând frecventarea Bisericilor greco-catolice o formă de  mascat uniatism.
În numele libertăţii de conştiinţă proprie fiecărei persoane şi de supunere faţă de cele scrise în documentul de la Graz de către toate Bisericile creştine din Europa, Vademecumul prevede şi în mod explicit posibilitatea de a primi cererea credincioşilor ortodocşi care doresc să treacă individual în Biserica catolică; este necesară o cerere făcută episcopului diecezei căreia, odată primită, îi urmează o celebrare de admitere cu profesiune de credinţă. Botezul ortodox este considerat valid, şi se cere ca aceste admiteri la comuniunea catolică să fie înscrise într-un registru făcut pentru acest scop. De notat şi în acest caz indicaţia de a valoriza Bisericile greco-catolice care ar putea fi de referinţă pentru ortodocşii ce intenţionează să trecă la comuniunea catolică.
Detalii mai multe sunt făcute cu privire la căsătorie, pentru cunoscuta chestiune pentru care Biserica ortodoxă, cu toate că afirmă substanţiala indisolubilitate a căsătoriei, admite divorţul, a doua şi a treia căsătorie şi pentru o altă problemă a ministrului căsătoriei, care pentru disciplina ortodoxă este preotul şi nu mirii. În cazul căsătoriilor mixte se are în vedere practica în vigoare ce prevede dispensă pentru religia mixtă. Aspectul cel mai delicat priveşte viitoarea educaţie religioasă a copiilor, din moment ce Biserica ortodoxă cere angajamentul de a fi botezaţi în biserica ortodoxă pentru a permite desfăşurarea celebrării căsătoriei mixte.
De aceea Vademecumul subliniază importanţa unei colaborări fraterne între păstorii catolici şi orientali necatolici. Se aminteşte că forma canonică a căsătoriei mixte - la care este ţinută persoana catolică - este necesară numai pentru a fi permis şi nu pentru validitate: pentru acesta ordinariul poate să dispenseze observanţa formei canonice pentru cauze grave, chiar dacă pentru validitatea celebrării este necesar ca asistentul să fie un preot şi nu un diacon.
         Vademecumul nu ascunde că majoritatea Bisericilor orientale necatolice cer  prezenţa unui preot pentru validitatea căsătoriei. De aceea dacă sacramentul căsătoriei este celebrat în formă catolică, este deseori considerat invalid: practica de a urma o căsătorie în formă ortodoxă este un abuz. Vademecumul clarifică un aspect important care deseori trezeşte îndoieli şi probleme parohilor şi în curiile diecezane: ordinariul locului poate să permită ca o căsătorie mixtă cu o parte orientală non catolică să fie celebrată în timpul Sf. Liturghii. În acest caz amândoi mirii pot să primească Sfânta Euharistie, dacă o cer în mod spontan şi sunt pregătiţi.
Cu privire la cererea de biserici catolice ca să fie folosite de cultul ortodox Vademecumul subliniază că aceasta stă  în competenţa  episcopului locului şi nu depinde doar de paroh sau de un superior călugăresc şi impune în primul rând verificarea canonicităţii bisericii care este cerută. În cazul unui răspuns afirmativ episcopul este sfătuit să ofere edificii sacre care nu sunt folosite, însă se interzice acceptarea de a fi nominaţi preoţi ortodocşi care au aparţinut Bisericii catolice.
Se prevede şi ospitalitatea liturgică ordinară într-o biserică catolică folosită, stabilind ca Sf. Euharistie să fie păstrată în acelaşi tabernacol în pixide diferite, fără a interzice ca în cazuri excepţionale speciile sacramentale consacrate în liturgia ortodoxă să poată fii păstrate într-un loc diferit.
În concluzie Vademecumul articulează în mod potrivit disciplina în vigoare, permiţând o aplicare mai clară şi omogenă, care să favorizeze raporturile ecumenice mai constructive. (Cf. Vita Pastorale, n. 7, 2010.)

(Traducere din italiană de Sr. Monica Dogaru)

cuprins >>



Bibliotecă pentru pace la Cairo

            De nouă ani, Institutul dominican de Studii Orientale din Cairo vizează favorizarea  dialogului între creştini şi musulmani şi adăposteşte o Bibliotecă importantă, unică în lumea arabă. Biblioteca are peste 90 000 de opere, o mare parte din acestea sunt în limba arabă şi tratează atât Istoria ştiinţelor arabe cât şi evoluţia religioasă  actuală a lumii musulmane sau a literaturii. Aceasta atrage  mai ales studenţi arabi spre final de ciclu, şi numeroşi cercetători veniţi din Siria, Liban, dar şi din numeroase ţări occidentale.
Misiunea Institutului este exprimată şi în actul de fondare: „Nu intenţionează o victorie asupra Islamului, nici convertirea câtorva persoane, ci se dăruieşte studiului aprofundat al Islamului şi a doctrinei sale.” Această vocaţie este foarte importantă mai ales în aceste timpuri nesigure pentru pacea şi dialogul dintre religii.
Urmându-şi superiorul comunităţii, Pr. Pérennès, dominicanii din Cairo „se întâlnesc cu fraţii lor musulmani, trăind printre ei, favorizând munca intelectuală pe care o permite infrastructurile”. Biblioteca este răspunsul lor la evenimentele din 11 septembrie.
(Site:  www.ideo-cairo.org)

(Informaţii culese de Sr.Magdalena Harbu SVP)

cuprins >>


ECOU DE LA SĂPTĂMÂNA DE RUGĂCIUNE PENTRU UNITATEA CREŞTINILOR

În săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor PS Mihai Frăţilă a fost invitat să ia cuvântul în Catedrala Patriarhală din Bucureşti ca reprezentant al BRU, în continuare redăm un fragment din această cuvântare.

Preafericirea Voastră, Preasfinţiile şi excelenţele voastre, Distinşi reprezentanţi ai cultelor, Distinse autorităţi, Cuvioşi părinţi, iubiţi credincioşi,

...Rodnicia unui dialog al politeţii între creştini depinde în mare parte de puterea de a ne îndoi, prin smerenie, de valoarea realizărilor şi a prestaţiilor vieţii. Numai aşa putem învăţa să câştigăm pierzând. Mântuitorul a fost osândit la moartea pe cruce tocmai de cei care aveau crezul prin care puteau şi trebuiau să-l cunoască ca Fiu al lui Dumnezeu. În pilda Samarineanului milostiv El ne învaţă că a face binele se defineşte în funcţie de cel care ne aşteaptă ajutorul, nu de starea noastră, de pretenţiile, de paradă, nici măcar de avantajul nostru „duhovnicesc”. La judecată nu vom fi întrebaţi decât de faptele iubirii adresate lui Hristos în cel nevoiaş, nedreptăţit, neputincios, închis, dispreţuit. Dreapta mărire – ne-o spune de altfel şi Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur – este determinată de atitudinile de iubire: „să ne iubim unul pe altul ca într-un gând să putem mărturisii credinţa” (pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh).
Nu ştim cum şi când se va reface unitatea creştină. Putem sau nu s-o întrezărim, dar nimeni nu cunoaşte felul în care ea va deveni posibilă. Dacă acest scenariu îi aparţine în mod exclusiv Cerului, Dumnezeu ne cere însă, ca în aşteptarea darului său fiecare dintre noi să fie statornic în simplitatea de a face binele, de a fi cuviincios şi de a continua rugăciunea...

(Secretariatul Vicariatului de Bucureşti)

Cluj: seară ecumenică de rugăciune

Capela „Sf. Iosif” din Piaţa Cipariu a reunit în seara de 18 ianuarie reprezentanţii mai multor confesiuni creştine. Fiecare reprezentant a exprimat o meditaţie, o rugăciune legată de tema octavei de rugăciune din acest an.
În încheiere, PS Florentin a mulţumit cu căldură oaspeţilor şi persoanelor prezente, arătând roadele serii de comuniune – adevărurile rostite de fiecare vorbitor. Ideea de încheiere a fost cu privire la schimbarea care trebuie să se producă în fiecare dintre noi – „să ne facem suficient de mici, pentru ca cel de lângă noi să aibă loc în aceeaşi casă cu noi”.

Stânceni: evidenţierea patrimoniului creştin comun

Sâmbătă şi duminică, 22-23 ianuarie, la Schitul „Sfânta Cruce” din Stânceni, jud. Mureş s-au întâlnit călugări şi călugăriţe din mănăstiri, confesiuni şi rituri diferite, oarecum vecine în spaţiu, sub îndrumarea Maicii Eliane, o.c.d. În cadrul întâlnirii a fost prezentat schitul şi au urmat momente de rugăciune incluzând Acatistul Maicii Domnului, Vecernia şi câteva cuvinte de învăţătură adresate de  către preoţii şi călugării prezenţi.
Au fost două după-amiezi în care cei prezenţi   au exersat în a pune în prim plan patrimoniul creştin comun, iar deosebirile de confesiune, rit sau limbă în plan secund sau terţ.

http://www.catholica.ro/2011/01/24/evidentierea-patrimoniului-crestin-comun/
http://www.bru.ro/blaj/stanceni-evidentierea-patrimoniului-crestin-comun/
http://www.bru.ro/blaj7stanceni-evidentierea-patrimoniului-crestin-comun/

 

Iaşi: Surorile Providenţei

Sâmbătă, 22 ianuarie, a avut loc în capela surorilor Providenţei „Sf. Familie” din Iaşi, celebrarea ecumenică a rugăciunii pentru unitatea creştinilor. Tema specifică acestei a V-a zi din octava de rugăciuni a fost: „Frângarea pâinii în speranţă”. Dorinţa noastră a fost aceea de a ne uni în rugăciune cu creştinii din întreaga lume şi de a răspunde cu credinţă invitaţiei Bisericilor din Ierusalim care ne-au îndemnat insistent la pace şi fraternitate.
Pentru a facilita reculegerea în rugăciune şi pentru ca aceasta să se desfăşoare într-un climat primitor şi familial, atât pentru creştinii catolici cât şi pentru cei ortodocşi, am exprimat tema acestei celebrări printr-un semn aşezat la picioarele altarului: o pâine şi icoana lui Isus Învăţătorul, iar alături cuvintele sale rostite la Cina cea de Taină: „ca toţi să fie una”.
Credincioşii prezenţi, majoritatea catolici, au fost conduşi în această experienţă de comuniune spirituală de cuvintele părintelui Ferenţ Eduard care ne-a explicat şi împărtăşit cu mult zel cuvântul Domnului, orientându-ne gândul şi inima spre Taina Tainelor: Sf. Euharistie.
Semnificativ pentru acest moment de rugăciune a fost şi frângerea pâinii. La sfârşitul celebrării, fiecare a primit din       pâinea aşezată la altar ca semn al împărtăşirii gândurilor comune de fraternitate şi unitate după dorinţa lui Isus: „ca toţi să fie una”.
                                     Sr. Elisabeta Butnaru

Oneşti: Întâlnire ecumenică

    În Sanctuarul „Fericitul Ieremia” din Municipiul Oneşti, în data de 18 ianuarie 2011, orele 18,00 a avut loc un moment de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Celebrarea a fost prezidată de Custodele Fraţilor Minori Capucini, Pr. Leon Budău alături de un număr mare de preoţi catolici şi ortodocşi. Cuvântul de învăţătură  adresat credincioşilor prezenţi a fost susţinut de Protosinghel Pr. Gheorghiţă Ieronim, de la Episcopia Ortodoxă Romană. Părintele a afirmat că lucrarea Duhului Sfânt care sălăşluieşte în inimile noastre  ne uneşte pe toţi creştinii. La sfârşitul celebrării au luat cuvântul Decanul catolic de Trotuş, Pr.Toma Rediu şi  Protopopul ortodox al aceleiaşi zone, Pr. Constantin Alupei.              (Fr. Romeo Horvat)


Potir de ploaie dătător, izvor de foc, care ai coborât asupra Apostolilor, Ţie cântare îţi aducem, pe Tine Te binecuvântăm şi ţie îţi mulţumim, Dumnezeule, Duhule Sfinte. Vino, Cel ce sfinţeşti Biserica şi o păzeşti pe dânsa.
Vino şi dăruieşte un suflet şi o inimă celor ce cred în Tine.
Vino şi aprinde evlavia noastră cea rece şi neroditoare.
Vino şi risipeşte negura necredinţei şi a răutăţii, care se îndeseşte pe pământ.
Vino şi ne călăuzeşte pe toţi pe drumul vieţii celei drepte.
Vino şi ne povăţuieşte la tot adevărul.
Vino, Înţelepciune Neajunsă şi cu judecăţile cele de Tine ştiute, mântuieşte-ne.
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte şi te sălăsluieşte întru noi!

(Acatistul Duhului Sfânt -  Icosul al 2-lea)


Ş T I R I   Ş T I R I

  • Ispita resemnării şi a pesimismului ecumenic – La încheierea Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea a afirmat: «Drumul spre această unitate trebuie să fie răspunsul la o chemare precisă a Domnului. Pentru aceasta, trebuie învinsă tentaţia resemnării şi a pesimismului, care este lipsă de încredere în puterea Duhului Sfânt. Datoria noastră este de a continua cu pasiune drumul spre această ţintă, cu un dialog serios şi riguros, pentru a aprofunda patrimoniul teologic, liturgic şi spiritual comun; cu o cunoaştere reciprocă;cu formarea ecumenică a noilor generaţii şi, mai ales, prin convertirea inimii şi prin rugăciune ».                                                                                  
  • Marele Sinod Pan-Ortodox – În lunile februarie-martie 2011, la Centrul Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy-Geneva (Elveţia) s-a reunit Comisia interortodoxă din care fac parte toate cele 14 Biserici Ortodoxe Autocefale. Aceste întâlniri au rolul de a pregăti Marele Sinod Pan-Ortodox, a cărui dată urmează să fie stabilită.
  • O nouă etapă în dialogul anglicano-catolic – În perioada 17-27 mai va avea loc întâlnirea Comisiei Internaţională de Dialog Anglicano-Catolic (ARCIC) la cererea Papei Benedict al XVI-lea şi a Arhiepiscopului anglican Rowan Williams de Canterbury. Misiunea acestei comisii va fi să analizeze întrebările fundamentale referitoare la „Biserica privită ca şi comuniune – locală şi universală”.
  • Luteranii doresc comuniunea deplină – Sunt tot mai numeroase cererile diferitelor grupuri de Luterani (America de Nord, Scandinavia, Marea Britanie) adresate Sf.Părinte Papa Benedict al XVI-lea pentru a intra în comuniune deplină cu Biserica Catolică. Ei văd posibilitatea de a se institui ordinariate catolice asemănătoare cu acelea create pentru Anglicani.
  • Poporul evreu, ca atare, nu l-a condamnat pe Isus – Aceasta este afirmaţia Papei Benedict al XVI-lea în volumul al II-lea al cărţii Sactităţii Sale «Isus din Nazaret. De la intrarea în Ierusalim la înviere». Prin acesta, Sfântul Părinte exprimă respectul său pentru evrei şi tradiţia ebraică.

       (Culese de Sr. Felicia Ghiorghieş,OA)

cuprins >>

Text Box: Comisia de Ecumenism - C.R.S.M.:  Pr. Celeste Pianezze, AA; Sr. Felicia Ghiorghieş, OA; Sr. Marie-Anne Mathieu, SDC;    Sr. Magdalena Hârbu, SVP;  Sr. Monica Dogaru, SIR

DRUMUL NOSTRU SPRE UNITATEA CREŞTINILOR nr. 38. în format .doc >>

 

Foaia Drumul Nostru Spre Unitatea Creştinilor

Nr.31, Nr. 35, Nr. 36, Nr. 37

|
|
|
|
|
|

© Federaţia Conferinţa Română a Superioarelor Majore
Adresa: RO-400246 CLUJ NAPOCA, str. Maramureşului nr. 23
Tel/Fax: 0040-264-435096
E-mail: secretariatCRSM@clicknet.ro