DRUMUL NOSTRU
SPRE UNITATEA CREŞTINILOR

Comisia de Ecumenism

30 noiembrie 2010 –  Nr. 36

FEDERAŢIA CONFERINŢA ROMÂNĂ A SUPERIOARELOR  MAJORE
400246-CLUJ NAPOCA, str. Maramureşului nr. 23,
Telefax: 0040-264-435096, secretariatCRSM@clicknet.ro, www.fcrsm.ro


 

în format .doc >>

Cuprins:

RUGĂCIUNE de Încredere

John Henry Newman - MODELUL UNUI ECUMENISM AUTENTIC

Duhul Sfânt şi Libertatea Omului în Drumul spre Unitate

„Comuniune şi Solitudine”

„Doamne, vino în ajutorul necredinţei mele.”

Eveniment

Ştiri


O RUGĂCIUNE de Încredere  

 

O convingere de credinţă

 

„Dumnezeu m-a creat pentru o misiune;

în slujba lui; Mi-a încredinţat o muncă pe care eu singur pot face, şi nimeni altul.

Am o misiune - pot să nu o cunosc în tot cursul vieţii mele, dar ea îmi va fi dezvăluită în celălaltă.

Eu sunt o verigă a unui lanţ, o legătură

între fiinţele umane.

Nu m-a creat în zadar”.

Newman, Meditations on Christian Doctrine .

Din „UNITE DES CHRETIENS, 158, Paris, avril 2010).


John Henry Newman

MODELUL UNUI ECUMENISM AUTENTIC

Beatificarea Cardinalului John Henry Newman de către papa Benedict al XVI-lea la 19 septembrie 2010 la Birmingham, locul în care a poposit cel mai mult după trecerea sa la catolicism, orientează atenţia Bisericii – a Bisericilor – spre viaţa exemplară a unei personalităţi care a fost în totalitate fidelă faţă de sine, faţă de fiinţa sa cea mai profundă în relaţia cu adevărul, mereu căutat şi în permanenţa ferment de convertire, şi în consecinţă, o viaţa deplin fidelă harului.

„Model al unui ecumenism autentic” , deoarece adeziunea lui la Biserica catolică a fost rodul căutărilor sale despre originile Bisericii, căutări care îşi au originea într-o criză de identitate creştină, la vârsta de doar cincisprezece ani. Studierea Părinţilor Bisericii la Universitatea din Oxford îl va conduce, după douăzeci de ani de comparaţii atente, la concluzia că Biserica lui Cristos subzistă în Biserica catolică, după cum va afirma cu peste o sută de ani mai târziu Constituţia dogmatică despre Biserică a Conciliului Vatican II (LG, 8,2). În această căutare trebuie subliniat un element: loialitatea deplină faţă de propria conştiinţă, pe care nu o asculta orbeşte, ci dimpotrivă, şi-o forma prin cercetări, rugăciune, credinţă. Strigătul său de admirabil protest în faţa bolii care l-a chinuit în timpul lungii sale şederi în Italia în 1832, pe când s-a aflat în pragul morţii în Sicilia: „nu voi muri pentru că nu am păcătuit împotriva Luminii… mai am o lucrare de terminat în Anglia”, este emblematic pentru fidelitatea conştiinţei sale luminată de credinţă. A fost ca o luptă cu sine însuşi, împotriva a tot ceea ce reprezenta bucuria moştenirii religioase primită în familie şi în sânul Bisericii Anglicane, o luptă din care a ieşit victorios datorită umilinţei ascultării în faţă propriei conştiinţe, în lumina credinţei.

„Încrezător în inteligenţa omului şi în acţiunea harului care o pătrunde din interior, (Sf. Augustin? Newman?) ne cheamă să aprofundăm cu seninătate înţelesul credinţei şi să promovăm dezvoltarea conştiinţelor întărite de Duhul Sfânt, în fidelitate faţă de evanghelie, după exemplul Fecioarei Maria”. (cf. Newman, Sermons universitaires, XV, 3) scria papa Paul al VI- lea episcopului de Luxemburg, Mons. Léon Lommel, la 17 mai 1970, pentru un Congres despre Gândirea Cardinalului Henry Newman. După Conciliul Vatican II s-a repetat pe drept cuvânt că Newman a fost unul dintre marii promotori ai Conciliului, deşi în documentele conciliare nu se găseşte nici o menţiune despre el. Fără exemplul şi învăţătura sa, Părinţii conciliari ar fi avut dificultăţi în redactarea Decretului asupra Ecumenismului, şi mai mult, a Declaraţiei despre libertatea religioasă. Încă se mai fac cercetări în legătură cu influenţa lui Newman asupra lucrărilor conciliare, atât în cele 49 de volume care cuprind tot ce s-a spus şi s-a scris pentru şi în timpul Conciliului, cât şi cercetări minuţioase în arhivele personale ale Părinţilor conciliari. Colaborarea expertului Joseph Ratzinger alături de Cardinalul Joseph Frings a fost determinantă pentru anumite scheme aflate în discuţie, deoarece sunt bine cunoascute cunoştin-ţele sale profunde despre opera lui Newman, printr-o expunere ţinuta la 28 aprilie 1990 cu ocazia primului centenar al morţii Cardinalului Newman: „Newman a devenit un convertit în calitatea de persoană fidelă faţă de propria conştiinţă care l-a condus dincolo de vechile legături şi certitudini către lumea catolicismului, care îi erau dificile şi străine. Dar acest itinerar de conştiinţă este un itinerar nealterat de subiectivitatea autosuficienţei: este un itinerar de ascultare faţă de adevărul obiectiv” (Congrégation de la Doctrine de la Foi, Documents 1990). Acest citat rezumă itinerarul lui Newman şi tot angajamentul Papei Benedict al XVI-lea, atât ca profesor cât şi ca Papă, şi ne explică de ce Benedict al XVI-lea a vrut să oficieze el însuşi beatificarea de la Birmingham, locul desăvârşirii drumului de convertire a lui Newman.

Pentru Newman, fidelitatea faţă propria sa conştiinţă, căutarea adevărului nu sunt lucruri abstracte, ci mijlocul şi roadele unei întâlniri vitale cu cineva, cu însuşi Cristos. Experienţa şi parcursul său sunt descrise în întregime în lucrarea Grammar of Assent din 1870, care împreună cu Apologia pro vita sua din 1865 sunt ca un fel de Confesiuni ale unui nou Augustin. Împreună cu Sf. Benedict care îşi invită călugării „să nu prefere nimic dragostei lui Cristos”(Reg. 4,21), Newman răspunde în credinţă şi cu dăruire de sine Întrupării lui Dumnezeu în Fiul, „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi… plin de har şi de adevăr” (In 1,14). Aceasta este şi învăţătura prioritară a Papei, a oricărui Papă din orice perioadă istorică, continuator al misiunii încredinţate de Isus, de a-i întări în credinţă pe fraţii săi (cf. Lc 22,32), de a ne repeta fără încetare: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,68).

Da! Pentru noi Fericitul John Henry Cardinal Newman este un model de autentic ecumenism, şi bineînţeles de fidelitate eclezială autentică, precum şi un stimulent de a fi fideli vocaţiei de persoane consacrate în Congregaţia proprie, dacă, asemenea lui, ştim să ascultăm întotdeauna vocea propriei conştiinţe, luminată de credinţă, rugăciune, meditaţie, în căutarea constantă şi perseverentă a voinţei lui Dumnezeu cu noi.

Berlin, 12 septembrie 2010

+ Jean-Claude Périsset

Nunţiu Apostolic în Germania

_______

Referentele bibliografice folosite:

- John Henry Newman (anthologie de textes choisis et présentés par Keith Beaumont), Artège (coll.  Spiritualité en poche »), 2010. Les principaux thèmes de sa pensée développés par Newman lui-même.

- John Henry Newman , un théologien et un guide spirituel pour notre temps , Éditions du Signe, septembre 2010. La biographie officielle de la béa-tification, constituée d'une esquisse biographique, d'un choix de textes et de nombreuses illustrations

- Jean Honoré , La Pensée de John Henry Newman . Une introduction , Editions Ad Solem, 2010. )

š ›

Un complement de informare biografică şi bibliografie

- Există o carte frumoasă scrisă de Keith Beaumont: „Petite vie de John Henry NEWMAN”, DDB, Paris, coll. Petite vie,  septembrie 2010 .

Newman s-a născut în 1801 într-o familie angli-cană. O prima convertire la vârsta de 15 ani. Studii la Universitatea Oxford. În 1825 este hirotonit preot anglican şi devine liderul Mişcării din Oxford care a reînnoit anglicanismul în profunzime. În anii săi anglicani, el se face cunoscut prin faimoasele sale Predici parohiale din care editura Le Cerf a publicat 8 volume .

- Când Newman aderă în 1845, la Biserica catolică, el este pe cale să termine prima sa capodoperă: „Eseu asupra dezvoltării doctrinei creştine” (Essai sur le développe-ment de la doctrine chrétienne, Ad Solem, 2007) în care el arată că „dogma credinţei” implică întotdeauna continuitate şi schimbare, schimbarea nefiind niciodată evoluţie ci aprofundare şi maturizare.

- Intrarea sa în catolicism nu a fost fără dureri: prietenii de ieri îi întorc spatele, şi cei noi, catolici, nu-l primesc întotdeauna bine. Este dureros. Atunci scrie în şase săptămâni Apologia Pro Vita sua” (autobiografia, apărută la ed. Ad Solem, 2010), arătând mersul lui spre catolicism.

- Newman este creat cardinal de Papa Leon XIII, în 1879. De atunci el începe să fie cunoscut cu adevărat. Dar numai secolul XX îl va redescoperi în profunzimea personalităţii sale, datorită mai ales marelui teolog Louis Boyer, el însuşi venit din protestantism. Cartea sa publicată la ed. Le Cerf: „Newman, sa vie, sa spiritualité” este o adevărată capodoperă.

Fericitul J. H. Newman este o mare figură a creştinismului care merită să fie cunoscută. Pentru un prim contact cu el, autorul acestei prezentări recomandă celor care doresc să se apropie de el o mică antologie foarte simplă scrisă de Charles Stephen Dessain „Pour connaître Newman” (ed. Ad Solem, 2010) şi cititorul va vedea cum gândul lui înalt se articulează cu o spiritualitate frumoasă, atractivă pentru fiecare dintre noi.

-----------

(text prelucrat de Sr. M-A. Mathieu din TV France „Le Jour du Seigneur”: p. FranCois Maillot, PortrETUL lui John Henry Newman plecând din cârţile lui, ” noiembrie 2010)

cuprins >>


Misiunea de evanghelizare a Bisericii trece prin drumul ecumenic, prin drumul unităţii credinţei, a mărturiei evanghelice şi a adevăratei fraternităţii.

Papa Benedict al XVI-lea


   

Din pliantul care anunţă cea de a IV-a Conferinţa internaţională despre Newman 18– 21 mai 1970.

ECOURI DE LA BEATIFICAREA CARDINALULUI NEWMAN

 

John Henry Newman

şi mişcarea ecumenică

„Cred că beatificarea Cardinalului Newman va fi primită în mod favorabil pentru că el a „transformat” Biserica Anglicană, făcând-o să fie mult mai catolică, şi a contribuit la o reformă a Bisericii Catolice pe termen lung. Într-un anumit fel s-ar putea spune că a fost Cardinalul Newman cel care a provocat o influenţă reciprocă a celor două Biserici”. Aceasta a fost reflecţia teologului John Milbank, profesor la Universitatea din Nottingham în ajunul evenimentului din 19 septembrie a.c. care a readus în lumină mărturia comună a catolicilor şi a anglicanilor.

 

„Ceea ce nu este sfânt de ambele părţi ne ţine departe”

La întâlnirea cu Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, Arhiepiscopul Rowan Williams, Primatul Comuniunii Anglicane, a vorbit şi despre Card. John Henry Newman, ca pastor anglican din secolul XIX, convertit la catolicism. „Când în 1845 Newman a decis în sfârşit să îşi urmeze conştiinţa şi drumul lui de viitor în slujirea lui Dumnezeu, în comuniune cu Scaunul Romei, unul dintre cei mai apropiaţi prieteni şi aliaţi ai săi anglicani, preotul Edward Bouverie Pusey [...] a scris o impresionantă motivaţie în care spunea, despre separarea dintre anglicani şi catolici: „ceea ce nu este sfânt de ambele părţi ne ţine departe”.

„Virtuţile pe care le cere ecumenismul”

 Sf. Părinte Benedict al XVI-lea a evocat figura Cardinalului Newman ca un martor al unicităţii lui Cristos şi precursor al dialogului ecumenic: „El ne poate învăţa virtuţile pe care le cere ecumenismul: pe de o parte s-a simţit îndemnat să îşi urmeze conştiinţa, chiar şi cu un mare preţ personal; pe de altă parte, căldura prieteniei sale continue cu foştii colegi l-a condus să exploreze împreună cu aceştia, într-un spirit cu adevărat irenic, problemele în care se diferenţiau, conduşi fiind de dorinţa de unitate în credinţă ”.

(Informaţii preluate şi prelucrate de pe site-urile www.Catholica.ro şi www.ZENIT.org)

Sr. Felicia Ghiorghieş, OA

cuprins >>


Duhul Sfânt şi Libertatea Omului în Drumul spre Unitate

Pr. Patriciu VLAICU *

Sfântul Apostol Pavel ne vorbeşte despre Biserică ca Trup al lui Hristos, Hristos însuşi fiind capul iar fiecare creştin, mădular în parte. Având în vedere acest lucru, ne putem întreba cum a fost posibil ca acel ce este cap al Bisericii, să îngăduie sfâşierea trupului tainic, cum a îngăduit Dumnezeu ca această sfâşiere să devină cronică, să se ajungă la insensibilitate ş i răutate între cei ce erau chemai să fie Una?

Atunci când mărturisim credina noastră într-Una, Sfântă, Sobornicească/Catolică şi Aposto-lică Biserică, cum înţelegem noi această unitate? Dacă unul este capul, poate Hristos să rămână indiferent faţă de căutările sincere de unitate? Dacă aceste căutări sincere există, şi Hristos nu rămâne insensibil faţă de ele ( Părintele Dumitru Stăniloae abordează această problematică în studiul Pr Prof D. Stăniloae, „Sobornicitate deschisă”, în Ortodoxia 2/1971, pp 178-180.), cum se face că unitatea Bisericii, deşi dorită, se lasă aşteptată? Deşi căutată rămâne ascunsă?

Învăătura de credinţă asumată şi în Răsărit şi în Apus arată că toate se împlinesc de Tatăl prin Fiul, în Sfântul Duh (Precizările privind Filioque, făcute în anul 1995 de către Biserica Romano-Catolică au apropiat foarte mult concepţiile noastre despre lucrarea Sfântului Duh în lume. Textul a fost publicat de Vatican sub titlul « Les traditions grecque et latine concernant la procession du Saint-Esprit », la data de 13 septembrie 1995.). Dacă suntem încredinai că Unitatea va fi restaurată prin lucrarea lui Dumnezeu, putem înţelege că va fi încununată de lucrarea Tatălui, prin Fiul, în Sfântul Duh.

Duhul Sfânt pe toate le împlineşte şi de aceea lucrarea Lui va împlini toate neputinţele. Singurul lucru pe care Dumnezeu atotputernic nu îl poate face este să nesocotească libertatea. Odată dăruită de Dumnezeu, libertatea nu mai poate fi suspendată nici măcar de El, altfel nu am mai putea vorbi de libertate. Omul, fiină liberă, este chemat la desăvârşire conştientă asumându-şi libertatea şi alegând cele ale Vieii. Libertatea face ca lucrarea lui Dumnezeu asupra firii umane să fie dumnezeiesc-ziditoare, dar în acelaşi timp libertatea presupune timp pentru a fi deplin conştientizată şi mântuitor asumată. Dumnezeu ar fi putut să împiedice dezunirea, ar fi putut să impună unitatea, dar atâta vreme cât unitatea n-ar fi fost trăită în libertate, ea nu ar fi fost desăvârşită, omul ar fi decăzut din starea lui de chip chemat la asemănare şi ar fi fost redus la a fi executant al constrângerilor dumnezeieşti.

Libertatea este criteriul cu care lucrează Dumnezeu, criteriu mântuitor, ea fiind în acelaşi timp şi criteriu al iubirii. Dumnezeu voieşte ca fiecare să ajungă la cunoaşterea adevărului, dar în nici un caz El nu se impune ca adevăr, fără ca, din cealaltă parte, să fie o dispoziie sinceră de a-L primi.

Putem observa că momentele cruciale din istoria dezunirii au fost marcate de manipulări. Toate actele de dezunire au venit în momente în care s-au manifestat interese şi orgolii omeneşti. (Pronunţarea anatemelor în anul 1054 poate fi considerată un abuz de autoritate şi o aplicare a « legii talionului » ; cruciada a IV-a fost un act politic de impunere a unităţii, încercările de unire din secolele următoare au fost legate de acte politice şi militare.) Chiar dacă anul 1054 este numit în cările de istorie bisericească drept anul schismei celei mari, istoricii sunt de acord că 1204, anul cruciadei a IV-a, este actul de consumare efectivă a schismei. Această consumarea efectivă a dezuniunii este marcată de un act istoric de ordin politic, un act resimit ca o răutate, ca o atitudine total necreştină, potrivnică lui Hristos, o impunere cu forţa a unei unităi ce ar fi trebuit să se manifeste în duh de libertate.

Dezunirea a fost un fapt marcat de greşita înelegere a libertăiiţi a responsabilităţii de mărturisire în lume a lucrării lui Dumnezeu.

Dacă această sfâşiere a Trupului lui Hristos este rezultatul unor atitudini omeneşti, cred că unirea va fi un dar de la Dumnezeu împărtăşit lumii ca răspuns la conştientizarea neputinţelor şi la creşterea în inimile oamenilor a sentimentului de căinţă, responsabilitate şi disponibilitate pentru a se reintegra în lucrarea lui Dumnezeu. Restaurarea unităţii Bisericii va fi astfel şi un dar al Sfântului Duh, care nu încetează să lucreze ş i pe toate le împlineşte.

Din păcate, omul se descurajează atunci când trebuie să se încredinţeze lucrării lui Dumnezeu, îi este greu să priceapă modul în care Cel atotputernic lucrează fără constrângeri de timp. Chiar dacă perspectiva încredinţării în mâna lui Dumnezeu nu este foarte optimistă pentru noi cei atinşi de nerăbdare şi obişnuiţi să acionăm după propria minte, suntem constrânşi să recunoaştem cu smerenie, evidena: omul ş i-a degradat foarte mult capacitatea de discernământ şi Dumnezeu a ş teaptă ca noi, cei pecetluii cu Darul Sfântului Duh (În Biserica Ortodoxă, fiecare nou botezat primeşte Mirungerea, rostindu-se cuvintele: « Pecetea Darului Sfântului Duh ». În Biserica Catolică Mirungerea are corespondent în Confirmare.), să cre ş tem duhovniceşte, să ne cunoaştem pe noi înşine şi unii pe alţii astfel să ţesem unirea şi unitatea, pornind de la fiecare persoană în parte şi de la fiecare comunitate sacramentală, ca subiecte ale lucrării Duhului Sfânt.

Cunoaşterea de sine, cunoaşterea tradiiei şi identităii celuilalt, identificarea elementelor comune care nu au fost distruse de dezunire, mărturisirea personală a dorinei de unitate, consolidarea acestei dorinţe prin acte comunitare explicite, topirea orgoliilor ş i ambiţiei de a avea cu orice predreptate, şi nu în ultimul rând abandonarea pretenţiilor de justificare istorică absolută, vor face ca prin lucrarea Duhului Sfânt, să se ridice de pe ochii sufletelor vălul neîncrezător şi amăgitor.

Duhul Sfânt luminează tot ceea ce există cu o lumină dumnezeiască şi aceasta ajunge să pătrundă dincolo de aparenţe şi să pună în evidenţă toate resursele interioare, personale şi comunitare. Totul este ca omul şi comunitatea să nu împiedice lucrarea Duhului Sfânt prin egoisme şi orgolii manipulatoare.

Din păcate actele de dezunire au fost consolidate de discursuri teologice şi canonice cu o logică omenească, structurată meticulos dar ruptă de har. Actele de restaurare a unităii nu trebuie să urmeze aceeaşi metodă. Dincolo de efortul de dialog teologic şi instituional, util pentru înelegerea erorilor dar nu neapărat deplin unificator, rugăciunea este cea care va înmuia neputinţa şi va crea premizele unei deschideri spre asumarea lucrării Duhului Sfânt.

Uneori această cale a rugăciunii ajunge să fie şi ea manipulată. Afirmând că rugându-ne unii alături de alţii pentru unitate, aceaste rugăciuni sunt manifestări ale unităii pierdute, ajungem să avem aşteptări în primul rând formale, de suprafaă, declarative. Rugăciunea nu trebuie doar să ne alăture unii altora ci trebuie să ne facă să ne întâlnim împlinind întâlnirea noastră în lucrarea lui Dumnezeu.

Există o mare diferenţă între rugăciunea alături de celălalt, în prezena celuilalt şi rugăciunea împreună cu celălalt. Poţi să te rogi împreună cu celălalt doar dacă sunt întrunite premizele legăturii în acelaşi Duh şi în aceeaşi credinţă şi nădejde, copleşite de iubire dezinteresată. Câtă vreme există neîncredere, suspiciune, dorinţă de dominare sau de justificare istorică, nu există decât posibilitatea de a ne ruga unii în prezenţa altora. Când neîncrederea, egoismul, mândria şi nevoia de autojustificare vor fi topite de dragoste şi de responsabilitate personală şi comunitară, acelaşi Duh va fi mângâietor şi vom fi sensibili la chemarea lui mântuitoare şi unificatoare. Atunci unitatea va fi încununarea acestui parcurs de efort, disponibi-litate şi responsabilitate. Atunci vom simţi roadele unităţii prin trecerea de la călătoria alături pe calea mântuirii, la călătoria împreună, de la parteneri de dialog, la comuniune de credinţă în mărturisire.

În Sfânta Liturghie, înainte de Împărtă ş anie, în Biserica Ortodoxă, clerul şi poporul primesc îndemnul următor:

Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.

Eu cred că în această frază este sintetizat modul în care Duhul Sfânt va lucra unitatea. În aceste cuvinte stă speranţa şi încrederea noastră.

Atunci când ne vom dărui pe noi înşine ş i ne vom încredinţa unii pe alţii, într-o viaţă în Hristos, Duhul Sfânt va putea topi încăpăânarea orgoliile, pesimismul ş i lipsa de răbdare putând astfel să redescoperim unitatea de credinţă şi în împlinirea a ceea ce ar fi trebuit să fie neîntrerupt. Există o diferenă mare între urmarea lui Hristos şi trăirea în Hristos. Câtă vreme doar îl urmăm pe Hristos şi dăm înapoi speriaţi în fiecare moment în care ni se cere îndrăzneală şi curaj de mărturisire, unitatea Bisericii ni se pare un lucru îndepărtat, omeneşte extrem de dificil ş i, raional vorbind, imposibil. Şansa noastră este, aşa cum spune un părinte duhovnicesc din timpurile noastre, că Dumnezeu se ocupă doar de lucrurile imposibile. Cele posibile trebuie să le împlinim noi!

Să îl primim pe Hristos să trăiască în fiecare dintre noi în parte şi în toţi împreună şi atunci tot ceea ce pare cu neputinţă va fi desăvârşit de Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.

 

* Pr. VLAICU este parohul Parohiei ortodoxe române

Sf . Nicolae - Bruxelles.

***

TOT DARUL VINE DE SUS

 

Doamne, tu care îi binecuvântezi pe

cei care te binecuvântează şi îi sfinţeşti

pe cei care nădăjduiesc în tine,

dăruieşte pacea lumii tale, bisericilor tale, preoţilor şi poporului tău.

Că tot darul desărvârşit de sus este, pogorând de la tine, Părintele luminilor:

şi ţie mărire, şi mulţumită, şi închinăciune înălţăm, Tatălui, şi Fiului,

şi sfăntului Duh, acum şi pururea ,

şi în vecii vecilor.

-------------------------------

Rugăciune din Liturghia Sfântului Ioan Crisostom

cuprins >>


„Comuniune şi Solitudine”  

În perioada 8-11 septembrie a.c. Comunitatea Bose din Italia a găzduit cea de-a XVIII-a Conferinţă Ecumenică Internaţională de spiritualitate ortodoxă. Anul acesta tema simpozionului dezbătută de conferinţiarii catolici, ortodocşi şi protestanţi a fost „Comuniune şi solitudine”. Ea a fost abordată biblic, istoric, filozofic cu trimiteri la tradiţia patristică şi monastică a Orientului şi Occidentului. Experienţa monastică a constituit „un moment de sinteză şi un punct de iradiere a dinamicii spirituale care a pus în legătură comuniunea şi solitudinea”, după cum este afirmat în comunicatul final.

Pe parcursul intervenţiilor de o înaltă valoare teologică şi spirituală a fost evocată experienţa a doi ermiţi contemporani: Pr. Cleopa de la Sihăstria (1912-1998) şi a Pr. Porfirios de la Kafsokalzvia (1906-1991). Dimensiunea comunitară a vieţii spirituale (comuniunea) şi singurătatea esenţială întâlnirii cu Dumnezeu sunt necesare şi omului contemporan. Poate mai mult ca oricând!

„Când te rogi, intră în camera ta, închide uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns” (Mt6,6). Cristos afirmă că în viaţa oricărei persoane active în domeniul social este necesară o dimensiune de solitudine.

Şi atunci ce vom spune acelora pentru care singurătatea este o condiţie permanentă? Cel mai bun răspuns este acela al Sf.Serafim „Dobândeşte pacea interioară şi mii de persoane în jurul tău vor găsi mântuirea”. Solitarul este acela care caută cu ajutorul harului lui Dumnezeu să dobândească pacea interioară; şi tocmai în acest mod îi asistă pe ceilalţi. Ei pot acţiona ca taţi spirituali şi mame spirituale. Dar cuvintele Sf. Serafim au o sferă mult mai mare de aplicare. Prin intermediul rugăciunii lor ascunse, solitarii îi ajută încă pe mulţi alţii cărora existenţa acestora le este complet necunoscută. Devenind flăcări arzătoare de rugăciune, solitarii transformă lumea înconjurătoare numai prin existenţa lor, prin simplul fapt al prezenţei lor secrete. Aceasta este contribuţia fundamentală dată de cine „e separat de toţi şi unit cu toţi”» (Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia).

La una din întrebările unui reporter de la Radio Vatican cu privire la „recuperarea dimensiunii tăcerii interioare”. Priorul Comunităţii Bose, Pr. Enzo Bianchi, răspundea propunând un drum interior: «Înainte de toate, trebuie în mod absolut ca o persoană să decidă înăuntrul său să se opună oricărei disipări, să se opună acelui divertisment „pascalian” care nu permite căpătarea conştiinţei de sine. Acesta este primul pas. Se cere apoi o fugă de „vorbărie” şi de agitaţie. Apoi, este al doilea moment, în care a locui cu sine nu înseamnă deloc o dimensiune egoistă, ci este vorba de a coborî în propriile adâncuri şi de a ajunge la acel punct al conştiinţei unde putem auzi vocea lui Dumnezeu.

Al treilea moment este, apoi, de a umple această solitudine pe care am dobândit-o, această tăcere, cu prezenţa lui Dumnezeu şi a fraţilor ».

Pr. Enzo Bianchi nuanţează felurile de singurătate şi scoate în evidenţă importanţa de a o asocia apoi cu semnificaţia comuniunii: «Singurătatea poate fi bună numai dacă predispune la comuniune, deoarece scopul vieţii creştine este comuniunea cu Dumnezeu şi cu fraţii şi tot ceea ce contrazice comuniunii este ceea ce, în oarecare măsură, noi numim „rău”, numim „păcat”. Deci, solitudinea poate fi uneori şi una negativă: singurătatea care ne este adusă purtată de istorie, impusă de viaţa noastră personală, solitudinea ca ăizolare faţă de alţii şi solitudinea teribilă, azi, a golului, a vidului existenţial, de care mulţi, mai ales noile generaţii, suferă. În realitate, trebuie să ne întoarcem în schimb la o singurătate pozitivă, bună, o singu-rătate locuită de Dumnezeu. Nu există solitudine bună care să nu pregătească sau să nu predispună la comuniunea cu Dumnezeu şi cu fraţii”.

Sr. Felicia Ghiorghieş, OA

cuprins >>


„Rivalităţile trecutului trebuie să rămână acolo, adică în trecut!”  

Arhiepiscopul Hilarion Alfeyev

de Volokolamsk – Rusia


„Doamne, vino în ajutorul necredinţei mele.” (Mc 9,24)

Pr. Pianezze Celeste, AA

Aş vrea să-i spun astăzi acestui Frate al meu din Constantinopol, tuturor fraţilor noştri din Orient: „Dragii mei, noi suntem uniţi prin aceşti matiri de la Roma, la “Muntele Crucilor” şi din insulele Solovieskj, şi din multe alte lagăre de exterminare. Noi suntem uniţi prin aceşti martiri, nu putem să nu fim uniţi. Nu putem să nu mărturisim acelaşi adevăr al Crucii, şi de ce nu putem să-l mărturisim? Pentru că lumea de azi încearcă să golescă Crucea de realitatea ei.”

Cu aceste afirmaţii se termină discursul papei Ioan Paul al II-lea la încheierea Căii Crucii care s-a desfăşurat la Coloseum în ziua de 1 aprilie 1994, în prezenţa preafericitului Bartolomeu, patriarhul ecumenic al Constantino-polului, şi în acelaşi timp, ele deschid scrisoarea enciclica asupra angajării ecumenice.

Martiriul, crucea, credinţa în urmarea lui Cristos sunt fundamentul unităţii creştinilo, pentru că, prin mărturia curajoasă a multor martiri ai secolului nostru (...) uniţi în jertfirea generoasă a vieţii lor pentru împărăţia lui Dumnezeu, sunt dovada cea mai semnificativă că orice element de diviziune poate fi depăşit prin dăruirea totală de sine pentru cauza Evangheliei.

Credinţa şi mărturia martirilor sunt asemănătoare pietrelor preţioase bătute în coroana unicului Rege al veacurilor, ele strălucesc mereu de lumina veşnică, nimeni nu le poate stinge, pentru că ele sunt împlinirea promisiunii. Prin aceşti martiri noi suntem uniţi datorită credinţei în acelaşi Cristos, acel Cristos care i-a condus la dăruirea generoasă a vieţii lor pentru Împărăţie.

Credinţa leagă, consolidează, îi uneşte pe creştini între ei, îi face fraţi ai aceluiaşi Domn. Creştinii care trăiesc iubirea lui Cristos şi pentru Cristos, chiar dacă aparţin diferitelor confesiuni, nu pot să nu se iubească între ei. Dacă nu se iubesc, înseamnă că propria lor credinţă este coruptă. Dacă nu văd acţiunea lui Cristos în fraţii lor, înseamnă că au o credinţă orbită. Legătura între propria credinţă în Cristos şi iubirea pentru fraţi este foarte strânsă, mai mult, este unul şi acelaşi lucru: a crede înseamnă a-l iubi pe Cristos în fraţii tăi.

Aş vrea să-mi îndrept privirea în mod deosebit spre doi mărturisitori ai timpului nostru, care să ne ajute în reflecţie, pornind de la credinţa noastră în Cristos.

Primul mărturisitor este Pavel Aleksan-drovic Florenskij (1882-1937), om de ştiinţă şi preot ortodox rus, condamnat la muncă silnică în lagărul din insulele Solovkij şi apoi împuşcat. Al doilea este Dietrich Bonhoeffer (1906-1945), pastorul protestant spânzurat într-un lagăr de concentrare. Două personalităţi aproape contemporane, dar care aparţin a două lumi diferite: una de tradiţie bizantină, cealaltă provenind din Biserica Reformei, cu toate acestea, amândouă unite de aceiaşi credinţă în unicul Cristos, până la martiriu.

Pavel Aleksandrovič FlorenskiPărintele Florenskij este ferm convins că “dacă o conştiinţă determinată este în mod sincer orientată spre Cristos, aceasta face posibilă şi chiar necesară recunoaşterea reciprocă şi unitatea”.

“Dacă creştinii de o confesiune ar crede în sinceritatea orientării spre Cristos a creştinilor de alte confesiuni, - afirmă părintele Pavel Florenski

- cu probabilitate nu ar mai exista diviziuni, ceea ce nu înseamnă totuşi că vor dispărea diferenţele. Şi invers, nu ar mai exista diviziuni de natură religioasă chiar şi în cazul în care s-ar lua în considerare orientarea creştină ca o simplă supravieţuire întru totul neputincioasă şi nici pe departe obligantă. Dar creştinii continuă să se divizeze şi să lupte unii împotriva altora tocmai pentru că nu cred în sinceritatea orientărilor creştine reciproce dar, nu ajung încă să nege în linie de principiu valoarea orientării înseşi. Şi acest lucru este adevărat nu numai pentru diferite confesiuni, ci chiar şi pentru diferitele curente din interiorul aceleiaşi confesiuni, şi pentru raporturile dintre creştini; lumea creştină este prinsă în lanţurile unei neîncrederi reciproce, plină de sentimente ostile şi de duşmănie. A ajuns să se corupă în însăşi fundamentul ei, deoarece îi lipseşte lucrarea lui Cristos, şi în acelaşi timp nu are curajul şi sinceritatea de a recunoaşte coruperea propriei credinţe. (...) În faţa crizei creştinismului, toţi cei care se împodobesc cu numele de creştin nu pot să nu-şi impună obligaţia de a se căi “ca într-un singur suflet şi o singură voce” (Rom 15,6), implorând: “Doamne, cred, ajută necredinţei mele”(Mc 9,24). Astfel problema reconcilierii creştinilor va ieşi în sfârşit, de după uşile încuiate, la lumină, iar ceea ce este dificil şi imposibil pentru oameni se va manifesta întru totul posibil pentru Dumnezeu.

Aceasta nu înseamnă că formele concrete ale vieţii ecleziale, formulele, ritul, canoanele, structura ecleziastică nu sunt importante şi că ar trebui puse deoparte în numele unităţii. Înainte de toate, cine nu respectă formele concrete ce caracterizează viaţa religioasă a propriei confesiuni nu va şti să respecte nici formele celorlalte confesiuni, şi atunci reconciliera se va revela falsă şi prejudiciabilă tocmai pentru acea viaţă religioasă pentru a cărei plinătate oamenii luptaseră atât de mult în căutarea unităţii. Şi dacă se va urma pe acelaşi drum nu va fi dificil să se reunească, chiar şi întreaga umanitate, dar într-o certă vacuitate umanistică. Omenirea însă, nu are nevoie de o unitate de sine stătătoare, dobândită cu orice preţ, ci mai degrabă de o viaţă trăită în adevăr şi iubire.

De altfel, dobândirea adevărului religios nu se face într-o manieră abstractă, ci se realizează într-un cadru concret şi plin de viaţă. Întrucât aparţin unei confesiuni bine determinate, pentru mine este natural ca dispoziţiile Bisericii mele să fie capabile să organizeze o viaţă autentică; şi este de la sine înţeles că mi-aş înşela Biserica sau pe credincioşii de alte confesiuni dacă, la un moment dat, în numele unităţii,din uşurinţă sau din motive tactice, aş începe să contest chiar dispoziţiile ei. Însă este la fel de clar, pe de altă parte, că, recunoscând importanţa lor, aş sfârşi prin a încălca porunca creştină a iubirii dacă - ca o condiţie absolută a unităţii - aş începe să pretind ca toate celelalte confesiuni să-şi aproprieze formele concrete de viaţă religioasă care caracterizează Biserica mea. Dacă sunt ferm convins că o anumită conştiinţă este sincer orientată spre Cristos, atunci aceasta face posibilă şi chiar necesară recunoaşterea reciprocă şi unitatea, pentru că, toată viaţa concretă înfloreşte, ca din vlăstari, de acolo şi numai de acolo (de la Cristos), în timp ce tot restul ţine de climă şi de pământul pe care a crescut sămânţa credinţei”.

Pentru părintele Florensky, dacă creştinii sunt încă despărţiţi, se datorează faptului că nu cred în sinceritatea orientărilor creştine reciproce, fiindcă mai trăiesc încă într-o neîncredere reciprocă, aşadar orice creştin trebuie să-l invoce pe Domnul spunând: “Vino în ajutorul necredinţei mele”.

Pastorul Dietrich Bonhoeffer , cu accente diferite, spune acelaşi lucru. În „Viaţa comună” (Dietrich Bonhoeffer, Viaţa comună Queriniana, 2003) el afirmă: “comuniunea consistă doar în ceea ce Cristos a împlinit în mine şi în altul iar acest lucru nu este valabil numai pentru început, ca şi cumapoi, în decursul timpului, s-ar fi adăugat ceva la această comuniune,dar ea rămâne pentru totdeauna, în viitor şi în eternitate”

Comuniunea între fraţi nu este o operă umană, fruct al unei ideale realităţi a sufletului ci divină, (realitate pneumatică), este lucrarea lui Cristos: “Doar prin Cristos există şi va fi comu-niune între mine şi celălalt. Cu cât comuniunea devine mai autentică şi profundă, dispare tot ce i se contrapune şi rezultă cu tot mai multă claritate şi puritate unicul lucru ce o face să fie vie între noi: Isus Cristos şi lucrarea sa. Numai prin intermediul lui Cristos ne aparţinem unii altora, dar graţie acestui Mediator apartenenţa este efectivă, integrală, pentru veşnicie. (...) Pentru a se ajunge la fraternitatea creştină, totul depinde de un singur lucru, care trebuie să fie clar, încă de la început : mai întâi, fraternitatea creştină nu este un ideal, ci o realitate divină; în al doilea rând, fraternitatea creştină este o realitate spirituală, nu psihică.” În multe cazuri o întreagă comunitate creştină s-a dizolvat, întrucât s-a fondat pe un ideal. (...) E harul pur a lui Dumnezeu care nu ne permite să trăim în ideal, nici măcar pentru câteva săptămâni. (...) Orice ideal omenesc, introdus în comuniunea creştină, îi împiedică autentica realizare şi trebuie să fie abandonat ca să poată trăi comuniunea adevărată. Cine îşi iubeşte visul propriu de comuniune creştină mai mult decât comuniunea creştină efectivă, este destinat să fie un element distrugător pentru orice comuniune creştină, chiar dacă personal, sincer, serios şi plin de abnegaţie.

Dietrich Bonhoeffer

Dumnezeu însuşi a pus fundamentul comuniunii noastre, Dumnezeu este cel ce ne-a unit cu alţi creştini într-un singur trup, în Isus Cristos. (...) În proporţie cu gratitudinea pentru ceea ce primim zilnic, vom dobândi creşterea sigură şi constantă a comuniunii, pe plan cantitativ şi calitativ, după voinţa lui Dumnezeu. Fraternitatea creştină nu este un ideal pe care noi trebuie să-l realizăm, ci o realitate creată de Dumnezeu în Cristos, celor cărora le este dat să poată participa.

Cu cât devine mai clară conştiinţa noastră că fundamentul, puterea şi promisiunea întregii noastre comuniuni constau numai în Isus Cristos, cu atât mai mult se înseninează modul nostru de a considera comuniunea, de a ne ruga şi de a spera în ea. Din moment ce comuniunea creştină este bazată numai pe Isus Cristos, se poate vorbi despre o realitate spirituală şi nu psihică. (...) Iubirea psihică îl iubeşte pe celălalt din iubire faţă de sine însuşi, iubirea spirituală îl iubeşte pe celălalt din iubire faţă de Cristos... ea vine de la Isus Cristos, numai lui îi slujeşte, şi ştie că nu are acces imediat la o alţă persoană. Cristos se află între mine şi celălalt... numai Cristos îmi va spune ce este iubirea. Isus Cristos va fi cel care îmi va spune, împotriva tuturor opiniilor şi convingerilor mele, cum se manifestă adevărata iubire faţă de fratele meu ... Între mine şi celălalt este Cristos, de aceea nu pot să aspir la o comuniune imediată cu celălalt.(...) iubirea spirituală obţine de la Isus Cristos adevărata imagine a celuilalt, adică imaginea asupra cărei Isus Cristos şi-a lăsat şi vrea să-şi lase propria sa pecete” (Dietrich Bonhoeffer, o.c., pp. 21-29.)

Credinţa în Cristos face să vezi în fratele despărţit chipul lui Cristos. Părintele Pavel Florensky şi pastorul Dietrich Bonhoeffer, asemenea tuturor martirilor, sunt exemple ce conduc drumul de comuniune între creştini prin cuvântul şi prin viaţa lor. Ei au vorbit prin viaţa lor: despărţiţi fiindcă aparţineau unor confesiuni diferite, însă uniţi prin credinţa în Isus Cristos. Iubirea lui Isus Cristos lasă în martiri propria pecete, orice element de diviziune este depăşit prin dăruirea totală de sine pentru cauza Evangheliei.

Mărgineni 21.09.2010
(tradus din italană de Sr. Monica DOGARU, SIR)

cuprins >>


E V E N I M E N T

Rila: o experienţă de har

În perioada 13-19 iulie din acest an a avut loc o nouă întâlnire ecumenică a persoanelor consacrate din Europa (EIIR), care s-a desfăşurat în Bulgaria, la cunoscuta mănăstire închinată sfântului Ioan de Rila.

La întâlnire au participat călugări şi călugăriţe din Bisericile Ortodoxe din Belgia, România, Franţa, Estonia (care a fost reprezentată de PS. P. Stephanos Charalambides, mitropolitul de Tallinn şi al întregii Estonii) Spania, Grecia ; un numeros grup de persoane consacrate din Biserica Catolică, venind din Spania, Italia Franţa, Belgia, Romania, câteva călugăriţe reprezentante ale Federaţiei Potestante din Franţa, însoţite de fostul preşedinte al Consiliului Bisericilor, pastorul De Clermont Jean-Arnold, şi bineînţeles reprezentanţi ai BO şi ai BU Bulgare cărora li s-a alăturat şi fostul ministru al Cultelor, Dimitrov Ivan Zhelev care, cu multă generozitate a stat mereu la dispoziţia celor prezenţi la această întâlnire şi a ţinut o conferinţă unde a expus situaţia confesiunilor religioase de pe teritoriul bulgar.

Tema acestui eveniment a fost: „La vie en Christ: d é fis et espérance ” (Viaţa în Cristos: provocări şi speranţă).

În programul întâlnirii au fost cuprinse conferinţe şi mărturii spirituale din partea diferiţilor reprezentanţi ai Bisericilor, exemple ale sfinţilor care în iubirea faţă de Cristos au întrezărit necesitatea iubirii faţă de aproapele şi urgenţa unirii discipolilor Lui.

De o profunzime deosebită a fost conferinţa mitropolitului Stephanos deoarece, în cuvinte foarte simple dar încărcate de spiritualitate, a accentuat necesitatea ca toţi discipolii Domului să proclame învierea sa pentru a dărui acestei lumi zbuciumate speranţă. În acelaşi fel părintele Michel Van Parys (Chevetogne) a vorbit despre unitatea creştinilor ca despre un drum străbătut în lumina speranţei. Şi, aşa cum era de aşteptat, pastorul De Clermont a susţinut urgenţa vestirii Cuvântului Domnului într-o lume tot mai secularizată.

Cele mai frumoase momente ale acestei experienţe au fost atunci când ne întâlneam pentru rugăciune. Celebrarea liturgiei orelor a fost pregătită de călugăriţe de diferite confesiuni creştine, iar momentul rugăciunii nu ne deosebea cu nimic. Toţi înălţam laudă lui Dumnezeu într-o singură voce, într-o singură inimă, preamărindu-l ca şi copii ai Lui, adevăraţi fraţi între noi.

Pe parcursul zilelor s-a celebrat Sf. Euharistie după confesiunea fiecărei Biserici cu participarea tuturor exceptând momentul împărtăşaniei la care au participat doar apartenenţii respectivului rit.

Întâlnirea a fost animată de dorinţa sinceră de unitate a celor prezenţi: moderatorul ei, PS Athenagoras, vicar episcopal al BO din Belgia de nord, a amintit că unitatea adevărată trebuie să străbate şi drumul sacrificiului şi al suferinţei pentru a ajunge la purificare.

Următoarea întâlnire va avea loc în 2012 în sudul Franţei, în comunitatea călugăriţelor protestante din Pomeyrol.

În aşteptarea noii întâlniri să invocăm unitatea copiilor lui Dumnezeu printr-o constantă rugăciune pentru ca toţi oamenii să cunoască iubirea lui Dumnezeu şi să recunoască în Fiul Său pe adevăratul Răscumpărător.

Sr. Monica Dogaru, SIR

cuprins >>


          P e   s c u r t ...

Ş T I R I

  • Într-un context politico-social-religios în care multe minorităţi religioase sunt încă persecutate, cardinalul Jean-Louis Tauran a afirmat la 22 august: «...religiile, credincioşii sunt capabili de ce mai bun ca şi de ce este mai rău.» Trebuie să trecem treptat «de la frica de celălalt la frica pentru celălalt».
  • În perioada 9-13 septembrie, a.c. la centrul Mariapoli de la Castel Gandolfo a avut loc al 29-lea Congres Ecumenic pentru Episcopi organizat de Mişcarea Focolară. Au participat circa 30 de episcopi catolici de diferite rituri, ortodocşi, anglicani, metodişti, precum luterieni, evanghelici, etc., cu scopul « nu de a discuta despre diferenţele noastre, dar pentru a trăi o experienţă concretă de comuniune», după cum a subliniat episcopul anglican Robin Smith.
  • A XII-a Întâlnire a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic între Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe, a avut loc, în perioada 20-27 septembrie 2010 la Viena, fiind găzduită de către Arhidieceza Romano-Catolică de Viena. Tema de lucru a fost „Rolul Episcopului Romei în comuniunea Bisericilor din primul mileniu”. Ca şi o concluzie, Mitropolitul ortodox Ioan Zizioulas de Pergamon a declarat: «Ceea ce ortodoxia trebuie să întărească este identitatea ei universală şi, de asemenea, conceptul despre primat. Şi poate partea catolică trebuie să îşi consolideze mai mult dimensiunea sinodalităţii. Dacă aceste două lucruri vor avea loc, se va ajunge mai aproape de conceptul unei Biserici care este unită în structura ei de bază, în mod corect.» (Informaţii preluate şi prelucrate de pe site-rile www.Catholica.ro; www.ZENIT.org şi Radio Vatican ).

Sr. Felicia Ghiorghieş, OA

cuprins >>

în format .doc >>


Comisia de Ecumenism:

Pr. Celeste Pianezze,AA;
Sr. Felicia Ghiorghieş, OA;
Sr. Marie-Anne Mathieu, SDC;
Sr. Magdalena Hârbu, SVP;
Sr. Monica Dogaru, SIR.

Foaia Drumul Nostru Spre Unitatea Creştinilor

Nr.31, Nr. 35, Nr. 37, Nr. 38.

 

|
|
|
|
|
|

© Federaţia Conferinţa Română a Superioarelor Majore
Adresa: RO-400246 CLUJ NAPOCA, str. Maramureşului nr. 23
Tel/Fax: 0040-264-435096
E-mail: secretariatCRSM@clicknet.ro