DRUMUL NOSTRU
SPRE UNITATEA CREŞTINILOR

Comisia de Ecumenism

Rusalii 23 mai 2010 –  Nr. 35

FEDERAŢIA CONFERINŢA ROMÂNĂ A SUPERIOARELOR  MAJORE
400246-CLUJ NAPOCA, str. Maramureşului nr. 23,
Telefax: 0040-264-435096, secretariatCRSM@clicknet.ro, www.fcrsm.ro


 

Cupris:

Ecumenismul: mai întâi convertire şi rugăciune
“Voi veţi fi martorii acestor lucruri.” (Lc 24,48) - Despre Octava pentru Unitatea Creştinilor 2010
Ecumenismul şi misiunea sunt fraţi - Edimburg 1910-2010
A-l mărturisi pe Cristos astăzi
Ştiri
Eveniment
Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia
La izvorul nostru comun


Doamne,
revarsă plinătatea Duhului Sfânt asupra lumii.
Suflul său să redea pământului îmbătrânit
o nouă prospeţime.
Lumina sa să alunge şi să risipească întunericul
ce cuprinde inimile oamenilor.
Focul său să purifice
marile proiecte ale popoarelor.
Prezenţa sa să-i transforme pe sceptici şi dezamăgiţi.
Pacea sa să coboare în sufletele răvăşite.
El să răspândească dragostea
şi să readucă viaţa acolo
unde este adormită sau nu mai există.

Doamne,
revarsă plinătatea Duhului Tău asupra Bisericii.
El să fie apărătorul mărturisitorilor Evangheliei,
fermentul viu al unităţii,
inspiratorul oricărei comuniuni,
promotorul neobosit al adevăratei libertăţi.
Să deschidă tuturor creştinilor
bogăţia darurilor sale
pentru ca fiecare să-şi găsească locul
în construirea trupului lui Cristos.
Să conducă pe cei care străbat drumuri noi şi încep cu curaj munca profetică.
Celor care privesc în urmă să le arate orizonturile minunilor neobservate.
Să fie pentru toţi Duhul Promisiunii.

Doamne,
revarsă plinătatea Duhului Tău asupra noastră.
Tu ştii mai bine decât noi ceea ce se află
în dorinţele, chemările,
cererile şi strigătele noastre.
Tu cunoşti împotrivirile,
laşităţile şi eşecurile noastre;
cunoşti şi setea noastră de adevăr,
această sete ce ne cuprinde sufletul.

Dragostea ta întâmpină rugăciunea noastră pentru a ne umple de toate darurile. Dăruieşte-ne Duhul Tău, în acest timp de Rusalii: El să realizeze în viaţa noastră lucrarea nemărginită a lui Isus, Fiul tău.


Ecumenismul: mai întâi convertire şi rugăciune  

Conştiinţa că facem parte din Biserica voită de Cristos ne îndeamnă să păstrăm vie preocuparea pentru unirea în credinţă a tuturor creştinilor. Conciliul Vatican II ne-a îndemnat pe noi toţi catolicii să luăm parte activ la opera ecumenică, şi ne-a propus diferite forme de exercitare a ecumenismului, dintre care, de multe ori când am participat la întâlniri ecumenice, am amintit de convertirea inimii şi de unirea în rugăciune.

Izvorul dorinţei de unitate se află în reînnoirea cugetului prin lepădarea de sine, umilinţă şi răbdare. Primul pas din calea ecumenică este convertirea interioară; fără a împlini această condiţie nu putem spune: ne-am angajat în activitatea ecumenică. În drumul convertirii interioare cerem iertare lui Dumnezeu şi fraţilor despărţiţi, ne străduim să ducem o viaţă cât mai conformă cu Evanghelia şi căutăm să crească fraternitatea reciprocă. Convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, rugăciunea, sunt sufletul întregii mişcări ecumenice. Fără acestea nu există ecumenism.

Unirea în rugăciune face să sporească apropierea dintre creştini. Rugăciunea ne aşează pe toţi cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi cu toată smerenia spunem „Ca toţi să fie una”, noi una fiind în rugăciune. Nu numai că este permisă, dar chiar este dorită asocierea în rugăciune a catolicilor cu fraţii despărţiţi.

„Astfel de rugăciuni comune sunt, fără îndoială, un mijloc foarte eficace pentru a cere harul unităţii şi constituie o expresie autentică a legăturilor care îi unesc încă pe catolici cu fraţii despărţiţi.” (Unitatis redintegratio, nr. 8).

Rugăciunea este şcoala privilegiată unde se deprinde spiritul adevărului şi al unităţii, al iubirii şi al fraternităţii.

Dacă vrem să ştim cum stăm cu ecumenismul, trebuie să vedem mai întâi cum stăm cu convertirea inimii şi cu unirea în rugăciune.

Mons. Ioan Robu

Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti  


 “Voi veţi fi martorii acestor lucruri.” (Lc 24,48)

Despre Octava pentru Unitatea Creştinilor 2010

LA CLUJ-NAPOCA , în19 ianuarie 2010 s-a organizat o seară de rugăciune ecumenică în Capela “Sf. Iosif” din Piaţa Cipariu, în prezenţa Preasfinţiei Sale Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla, şi a reprezentanţilor diferitelor confesiuni creştine din oraş. Seara a avut două părţi: rugăciunea propriu zisă, si mesajele prezentate de oaspeţi.

Întâi, P.S. Florentin a amintit că rugăciunea pentru unitatea creştinilor porneşte de la o poruncă evanghelică (v. In 17, 21) şi că, dincolo de probleme-le care există între diferitele confesiuni, rămâne porunca rugăciunii împreună. „Deci, nu putem spune: Nu ne rugăm împreună pentru că nu ne înţelegem, ci ne rugăm împreună tocmai ca să ne înţelegem. Rugăciunea nu face nimănui rău, ea ne face bine. Rugăciunea împreună nu ne cere să renunţăm la identitatea noastră, la aspiraţiile, la cererile noastre. Rugăciunea împreună exprimă încrederea noastră în Dumnezeu. Vă spun Bine aţi venit, vă îmbrăţişez pe toţi ca pe nişte fraţi în credinţă”.

După aceea, r ugăciuneaa debutat cu invocarea darului Spiritului Sfânt, urmată de Ectenia din Liturghia bizantină pentru pace.

Apoi, după câteva cântări frumoase de către tineri de la „Oastea Domnulu”, o aspeţii celorlalte Biserici şi-au exprimat mesajul lor specific şi rugăciunea.

În încheiere, PS Florentin a evocat drumul de la Emaus, fiind şi drumul nostru astăzi. În acest context, dânsul a amintit exemplul de mărturie de credinţă a episcopilor, preoţilor şi credincioşilor greco-catolici în mileniul trecut, pe care aceştia au dat-o despre Cristos cu preţul propriei lor vieţi.

Întâlnirea s-a desfăşurat într-o atmosferă de comuniune, lăsându-ne în inimi bucuria că „fraţii sunt împreună”. Ne-am despărţit cu speranţa că unitatea este posibilă dacă rămânem împreună cu Cristos în rugăciune.

Sr. Cruciţa Lupa, CMD

 

La Bucureşti fiecare confesiune creştină prezentă în capitală îşi propune celebrarea sa ecumenică specifică pentru o singură zi a Octavei de rugăciune. Apoi se publică datele întregii săptămâni (cine? unde? când?) împreună cu invitaţia de a participa la rugăciunea fiecărei Biserici.

În acest an, cei care au participat chiar numai la una dintre acestor intâlniri spun că aceste sunt momente de har trăite într-o atmosferă de pace. Selecţionăm nişte detalii din octava pentru unitate din 2010.

Iată pe scurt două exemple din aceste celebrări.

*

În Biserica greco-catolică „Adormirea Maicii Domnului” s-au adunat lângăPS Mihai, episcop vicar greco-catolic al Bucureştilor, Exc. Sa Nunţiul apostolic Francisco-Javier Lozano, I.P.S. Ioan Robu şi P.S. Cornel Damian, reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române, Armene, Luterane de limba germană şi maghiară, Calvină şi mulţi creştini din oraş.

Reprezentanţii Bisericii Armene, Luterane şi Calvine au citit alături de PS episcop Mihai psalmii Vecerniei, iar pastorul luteran de limbă maghiară a rostit meditaţia Evangheliei lui Luca care ni-i înfăţişează pe cei doi ucenici în drumul lor spre Emaus şi întâlnirea acestora cu Mântuitorul.

La sfârsitul Vecerniei, PS Mihai, evocând bucuria întâlnirii în jurul cuvântului Domnului, a psalmilor şi a rugăciunii Tatăl nostru, a pornit de la principiul politeţei ca un pretext al aflării Învierii. Mironosiţele s-au dus la mormânt pentru a împlini datoria faţa de trupul Celui aşezat acolo. Demersul lor era un  semn de profund respect şi până la urmă, era politeţea cuvenită unei fiinţe dragi. Aceasta le-a făcut să fie primele care s-au bucurat de Înviere şi de comuniunea întâlnirii cu Domnul.

Şi respectul şi dragostea faţa de semeni nu se oferă cu restricţii. Judecata pe care o primim de la Dumnezeu se va face pornind de la iubirea pe care am avut-o sau nu. Cel care mult a primit, va trebui să şi dea mult, de aceea crezul nostru nu poate fi ocazie de dispreţ.  Politeţea este semn al iubirii, iar aceia care ştiu ce înseamnă cred că civilizaţia creştină începe de la respect.

* * *

Octava de rugăciune s-a încheiat în Catedrala Patriarhală Ortodoxă, pe 25 ianuarie cu o Vecernie excepţional de frumoasă şi solemnă.

Lasfârşitul slujbei Preafericitul Daniel a donat I.P.S. Robu câteva fragmente din moaştele Sfinţilor martiri, preotul Epictet şi discipolul lui Astion ale căror relicve au fost descoperite în 2007. Ei au trăit timp de 17 ani în judeţul Tulcea raspândind Evanghelia. Amândoi au murit martiri în anul 290. Relicvele au fost înmânate Arhiepiscopului într-un relicvar preţios, donat de către PS Visarion Bălţat, Episcop de Tulcea. Sfintele moaşte vor rămâne o vreme în Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, apoi vor fi aşezate înt-un altar special din biserica romano-catolică de la Tulcea.

Sr. Marie-Anne Mathieu, SDC
(V. Actualitate Creştină, nr. 2/2010)

 

Mici paşi, la Sighet

În acest an, nu s-a putut organiza la Sighet o rugăciune cu celelalte confesiuni creştine. Dar, aceasta imposibilitate nu ne împiedică dorinţa de a ne ruga pentru Unitate, şi de a rămâne deschise fraţilor din jurul nostru.

Astfel, într-o întâlnire programată pentru a doua zi de Paşti persoanele consacrate din zona Satu Mare, Baia Mare şi Sighetu Marmaţiei s-au întâlnit în comunitatea Surorilor lui Isus Răscumpărătorul, din Bârsana (Maramureş) şi am participat împreună la Vecernia de la celebra mănăstire ortodoxă din aceeaşi localitate, mărturisind astfel dorinţa de a face un pas pe drumul spre unitate.

La încheierea vecerniei, Sora Bianca din congregaţia Surorile Benedictine de Caritate, în numele per-soanelor consacrate prezente a invitat-o pe Maica Filofteia, stareţa mănăstirii, la un moment de rugăciune comună, în comunitatea Surorilor Benedictine unde, după stabilirea datei, urmează să participe persoane consacrate din întreaga zonă

Sr. Monica Dogaru, SIR

 

„Noi, ca apostolii, suntem martori ai morţii şi învierii Domnului. Cuvântul aceasta ne este, din nou, şcoală pentru a şti cum să-l acceptăm pe celălalt,

să-l privim şi să-l iubim.”

IPS Ioan Robu, 25 ianuarie 2010.


 Ecumenismul şi misiunea sunt fraţi

Edimburg 1910-2010

(Pr. Pianezze Celeste)

 

C:\Documenti personali\Biblioteca documenti\Ecumenismo\Edimburgo II.jpg

Adunarea Conferinţei mondiale misionare de la Edimburg1910

 

Începutul mişcării ecumenice din secolul XX coincide în general cu Conferinţa mondială asupra misiunilor care a avut loc la Edimburg în 1910. A fost un eveniment foarte important, din diferite motive, deoarece el a fost iniţiatorul a două mari curente care au determinat naşterea Consiliului ecumenic al Bisericilor: „Viaţă şi muncă” şi „Credinţă şi Constituţie”. Aportul esenţial de la Edimburg a fost acela de a asocia în mod explicit angajarea ecumenică şi cea misionară a Bisericii. Ecumenismul şi misiunea, ca să spunem aşa, au devenit fraţi.

Ambele arată în mod clar conceptul care stă la baza auto-cunoaşterii ecleziale: Biserica nu este niciodată autosuficientă ci trebuie întotdeauna să privească dincolo de ea însăşi. Prin ecumenism, Biserica este chemată să devină tot mai conştientă de scandalul diviziunii, devenit atât de evident în existenţa altor Biserici şi Comunităţi ecleziale, cu scopul de a ajunge la reconciliere. Prin misiune, Biserica trebuie să se deschidă tuturor naţiunilor şi culturilor doritoare să primească vestea Evangheliei. În acelaşi timp ecumenismul şi misiunea au şi o dimensiune escatologică; ele tind spre „pacea” escatologică, acea pace escatologică universală anunţată de profeţii Vechiului Testament. Nu întâmplător preşedintele şi secretarul conferinţei din Edimburg, metodistul american John Mott şi teologul anglican Joseph H. Oldam, erau şi p rotagoniştii mişcării pentru pace, iniţiată după tragedia şi devastările primului război mondial.

Să abordăm evenimentul de la Edimburg din 1910 pentru a-i înţelege semnificaţia.

Evenimentul

O conferinţă a tuturor institutelor misionare existente în lumea întreagă. Sau - cum a fost definită cu retorica de atunci de către promotorul ei, John Mott - „cea mai importantă adunare, fără precedent, în interesul expansiunii creştinismului în lumea întreagă”. Primul Congres misionar mondial s-a desfăşurat la Edimburg în Scoţia, în iunie 1910. Au participat 1200 de delegaţi, aproape toţi provenind din Marea Britanie şi SUA, pentru un moment ecumenic deschis diferitelor realităţi din lumea evanghelică, lipsită atunci de prezenţe provenind din Biserica catolică şi ortodoxă. Ideea care anima această acţiune era importantă: încercarea de a reflecta împreună asupra misiunii ad gentes într-o lume, care tocmai în acei ani, prin intermediul noilor mijloace de transport, devenea tot mai mică.

Asociaţii creştine de diferite tipuri se adunaseră la Edimburg pentru a reflecta atât asupra semnificaţiei profunde de a vesti împreună Evanghelia în lume cât şi asupra deschiderii dar şi dificultăţilor pe care le întâmpinau misionarii. Pregătirea întâlnirii a fost lungă şi plină de dificultăţi, cu tot felul de probleme teologice şi de diferite naturi, previzibile pentru un eveniment de acest fel. Entuziasmul, cu toate acestea, reechilibra în mod amplu divergenţele, deoarece posibilitatea unei confruntări asupra modalităţilor de a vesti Evanghelia, exista deja în inimile misionarilor – este suficient să ne gândim că primul care a propus o reuniune interconfesională a misionarilor a fost William Carey, care şi-a imaginat-o pentru 1810 la Città del Capo; după acest vis a mai urmat un secol de lupte între biserici, în care s-au înregistrat, frumoase mărturii de zel evanghelic, de voinţă de cooperare între misionari, care din păcate, au fost puse la umbră de contextul polemic şi religios al instituţiilor. Este clar, deci, că în 1910, a fost nevoie de „apostoli ai unităţii” aşa cum au declarat participanţii însişi la această Conferinţă. Nu strategie ci pasiune, nu scheme ci acţiune, nu retorică, nici şovăiri ci angajare activă şi rapidă, conştientă. Probabil că această luciditate teologică a fost cea care a permis realizarea Conferinţei, rămânând moştenirea ei cea mai evidentă.

Au fost opt teme tratate de comisii: vestirea Evangheliei la necreştini, Biserica în misiune, educaţia, raportul cu religiile necreştine, pregătirea misionarilor, baza (metropolitană) a misiunilor, misiunile şi conducerile, cooperarea şi promovarea unităţii. Această ultimă comisie (cooperarea şi promovarea unităţii) a fost cea care a avut un impact determinant asupra membrilor Congresului. Misionarii din Asia au denunţaţ lipsa de respect din partea occidentalilor în raport cu identităţile naţionale; Bisericile, spuneau ei, trebuie să împărtăşească în mod egal resursele, să pună o limită dependenţei economice şi oricărei discriminări rasiale. Un preot anglican indian, Samuel Azariah, a denunţat relaţiile rasiste şi paternaliste ale misionarilor occidentali. „Daţi-ne prieteni” – a afirmat acesta. Intervenţia sa a provocat uimire şi indignare. Un delegat chinez, pastorul Chang Ching-Yi a evidenţiat scandalul şi rivalităţile naţionale provocate şi menţinute de către occident. „Sperăm – a afirmat el, să vedem într-o zi o Biserică creştină unită fără deosebiri confesionale.”

Membrii Congresului misionar mondial au început să conştientizeze că unitatea Trupului lui Cristos presupune o reconciliere în profunzime: orice diviziune este o mărturie contrară (un scandal).

Semnificaţia

Analizându-se evenimentul , reiese o singulară realitate: Edimburg nu a fost prima conferinţă internaţională asupra misiunilor, deoarece, între 1854 şi 1910, s-au mai realizat altele la Londra, New York, Livepool; nu a avut intenţie ecumenică, dimpotrivă în faza de organizare a fost interzis în mod explicit să se dezbată chestiuni cu privire la diviziunea bisericilor şi ecleziologie, numai spre final s-a introdus tema de discuţie asupra „misiunii şi unităţii”; Edimburg 1910 nu a fost cu adevărat internaţional, fiindcă din 1215 participanţi doar 17 proveneau din ţările Global South-lui (şi au participat doar 207 femei); nu a fost nici măcar cu adevărat interconfesional, dat fiind faptul că a existat un singur participant ortodox, niciun catolic, puţini misionari provenind din lumea penticostală şi evanghelică.

Cu toate acestea scânteia ecumenică se aprinsese tocmai în orăşelul scoţian, în 1910: conferinţa a însemnat apogeul şi împreună cu acesta rezultatul întâlnirilor precedente; a stabilit instituirea comitetelor, ce s-au structurat încet, încet tot mai organic, până la constituirea Consiliului Misionar Internaţional, ce va deveni Consiliul Ecumenic al Bisericilor în 1961, şi care a oferit idei pe tema „misiune şi unitate” din care a ieşit o reflecţie sistematică – cea pe care astăzi o definim teologie ecumenică – cu un obiectiv propriu şi o metodologie specifică.

Edimburg 2010
A-l mărturisi pe Cristos astăzi

Între 3 şi 6 iunie 2010, oraşul Edimburg va găzdui, în aceeaşi sală pe care o recunoaştem din fotografiile istorice, misionari şi teologi, delegaţi şi reprezentanţi oficiali de diferite confesiuni, adunaţi pentru a celebra această aniversare, proiectată din timp iar acum, în iminenţa sa, aşteptată cu bucurie. Biserica catolică, care în 1910, a trebuit să refuze invitaţia, va fi prezentă cu o delegaţie oficială şi vor participa şi un număr mai mare de penticostali şi evanghelici. Aspectul ecumenic va avea un rol important chiar şi la nivel teologic, chiar dacă bisericile vor rămâne fidele intenţiei misionare, care va constitui inima celebrării; de fapt, tema unităţii bisericilor va fi prezentă transversal în fiecare temă dezbătută. Sunt nouă teme de reflecţie: întemeierea misiunii, misiune creştină între persoane de alte credinţe, misiune şi post modernism, misiune şi putere, forme de angajare misionară, educaţie şi formare teologică, comunitatea creştină în contextul contemporan, misiune unitate şi ecleziologie, spiritualitatea misiunii şi autenticitatea vieţii de discipol.

La Conferinţa din 2010 vor fi posibile unele tensiuni datorită unor motive precum: pe de o parte prezenţa simultană a intenţiei misionare şi, pe de altă parte, diferenţa încă profundă a multor aspecte ale teologiei de evanghelizare. Mulţi misionari prezenţi la Edimburg au fost reprezentanţi ai unor asociaţii şi societăţi care şi astăzi sunt foarte active în evanghelizare, şi nu sunt implicate în mod necesar în Mişcarea Ecumenică; de aceea trebuie să se aibă în vedere ca Edimburg 2010 să fie, în acelaşi timp, aniversarea primei Conferinţe misionare internaţionale şi naşterea Mişcării Ecumenice. Dincolo de acestea, conştientizarea diviziunii, în mod deosebit în tema evanghelizării, este puternic simţită în Mişcarea Penticostală şi Evanghelică, de aceea, chiar dorind să fie celebrată împreună, s-a ales ca temă generală pentru Edimburg 2010: „A-l mărturisi pe Cristos astăzi”, evitând alte formulări cu impact major ecumenic. Respectul poziţiilor cere totuşi, determinarea pentru a pune ca prioritate în viitorii ani, aprofundarea a ceea ce s-a perceput ca iremediabil divizat.

În Mişcarea ecumenică nu au lipsit niciodată divergenţele, cu siguranţă acestea pot descuraja, însă capacitatea de a le recunoaşte şi înfrunta este semnul transparenţei obiectivului ecumenic, al seriozităţii cu care bisericile parcurg drumul unităţii, al maturităţii partenerilor şi al încrederii reciproce dobândite în atâţia ani de dialog. Ele nu constituie motiv de revenire sau de încetinire cu privire la scopul ultim al pelerinajului, nu pot cauza călcarea cuvântului (părăsirea unui aliat). Ne este încredinţată nouă, creştinilor din această generaţie, o responsabilitate istorică relevantă: a celebra împreună conştientizarea că „ceea ce ne uneşte este mai mult decât ceea ce ne separă”, să mărturisim că în aceşti o sută de ani comuniunea a crescut, că s-au atins nivele importante în dialoguri, să recunoaştem că rugăciunea făcută în comun a devenit o obişnuinţă, că iniţiativele în spaţiul etic şi social sunt multe, atât la nivel local cât şi internaţional, şi să ne bucurăm deoarece reţeaua de contacte, informaţii, vizite, întâlniri cuprinde astăzi toate confesiunile şi comunităţile, cu o intensitate de neimaginat în urmă cu câteva decenii. Este o nouă istorie care se construieşte.

Mărgineni, martie 2010

Comuniunea creştinilor face mai credibilă vestirea Evangheliei.

Papa Benedict XVI – Angelus, 24 ianuarie 2010


Ştiri

O rază de lumină...
pe drumul spre unitate

În contextul trăirii dedicată Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor în ţara noastră, enciclica patriarhală a Patriarhului ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului dată cu ocazia Duminicii Ortodoxiei este ca o rază de lumină pe drumul spre unitate.

« Ortodoxia nu este un tezaur de muzeu ce trebuie păstrat; ea este suflarea vieţii care trebuie transmisă pentru a revigora oamenii. Ortodoxia este întotdeauna contemporană, atât timp cât o promovăm cu smerenie şi o interpretăm în lumina căutărilor şi a nevoilor existenţiale ale umanităţii din oricare perioadă istorică şi mediu cultural. »

« Din această cauză, Ortodoxia trebuie să se afle într-un dialog permanent cu lumea. Biserica Ortodoxă nu se teme de dialog, fiindcă adevărul nu se teme de dialog. Dimpotrivă, dacă Ortodoxia s-ar închide în sine şi nu ar menţine dialogul cu cei din afară, misiunea sa ar eşua, iar ea nu ar mai fi Biserica cea „sobornicească” şi „ecumenică”. Ea ar deveni, în schimb, un grup introvertit, un „ghetou” de la marginea istoriei. De aceea, marii Părinţi ai Bisericii nu s-au temut niciodată de dialogul cu cultura spirituală a epocii lor – chiar şi cu idolatrii păgâni şi filosofii lumii lor – influenţând prin aceasta şi transformând civilizaţia timpului lor şi dăruindu-ne, cu adevărat, o Biserică ecumenică. »

În încheierea textului – apărut integral în traducere în „Ziarul Lumina” – liderul ortodox spune: «Iubiţi fii întru Domnul, Ortodoxia nu are nevoie de fanatism sau de bigotism pentru a se apăra. Oricine crede că Ortodoxia deţine adevărul nu se teme de dialog, deoarece adevărul nu a fost pus în primejdie niciodată de dialog. Dimpotrivă, atunci când, în zilele noastre, toţi oamenii se străduiesc să îşi rezolve toate disensiunile prin dialog, Ortodoxia nu poate acţiona cu intoleranţă şi extremism. Trebuie să aveţi cea mai mare încredere în Biserica Mamă. Şi aceasta deoarece Biserica Mamă a păstrat şi a transmis Ortodoxia de-a lungul veacurilor, chiar în rândurile altor naţiuni. Iar astăzi, Biserica Mamă se luptă în circumstanţe dificile pentru a menţine Ortodoxia vie şi respectabilă în întreaga lume.»

Sr. Felicia Ghiorghieş, OA


E V E N I M E N T

Necesitatea continuării dialogului şi a cooperării - ( fragmente din comunicat)

Pe 7 mai 2010, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, l-a primit la Reşedinţa patriarhală pe Eminenţa Sa Cardinalul Leonardo Sandri, Prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale de la Vatican, aflat în vizită în România, însoţit de Preot dr. Yaroslav Karpyak. La întrevedere au mai participat Excelenţa sa Francisco-Javier Lozano, nunţiul apostolic în România şi Republica Moldova, Preasfinţitul Părinte Mihai, Episcop vicar de Bucureşti, şi Preot Valeriu Median, din partea Bisericii Greco-Catolice.

Eminenţa Sa Cardinalul Leonardo Sandri a transmis Preafericitului Părinte Patriarh Daniel salutul cordial al Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea şi încrederea sa în dezvoltarea bunelor relaţii existente între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat relaţiile tradiţionale de prietenie şi conlucrare dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică, precizând faptul că cele două Biserici au datoria comună de a întări aceste relaţii pozitive într-o societate europeană marcată de secularism, în care cooperarea creştină nu constituie o simplă modă a zilei, ci o datorie morală şi misionară.

În cadrul întrevederii, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a afirmat dorinţa Bisericii Ortodoxe Române de a relua dialogul cu Biserica Greco-Catolică din România pentru a găsi împreună soluţiile practice de rezolvare a neînţelegerilor lor patrimoniale, aşa cum a propus şi Papa Ioan Paul al II-lea în timpul vizitei pe care a efectuat-o în România în anul 1999. În acest context, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat prioritatea dialogului şi cooperării permanente dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică din ţara noastră faţă de diferendele de natură patrimonială existente la un moment dat. Astfel, în viitoarea şedinţă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 6-8 iulie 2010 vor fi luate în discuţie şi relaţiile dintre cele două Biserici. Apoi se va adresa Bisericii Greco-Catolice din România o invitaţie de a relua dialogul cu Biserica Ortodoxă Română.

La sfârşitul întrevederii, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a făcut referire la o posibilă invitaţie care, cu acordul Sfântului Sinod, va fi adresată Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea de a vizita România.

Biroul de presă al Patriarhiei române.
Sursa: Basilica.ro


Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia

          P e   s c u r t ...

  • « Momentul a venit să facem paşi decisivi pentru unitate » a afirmat Exarhul întregii Bielorusii, Mitropolitul Filaret de Minsk şi Slutsk marţi, 4 mai, a.c la conferinţa internaţională organizată de Comunitatea Sant Egidio la Roma pe tema “Săracii sunt o comoară preţioasă a Bisericii – ortodocşii şi catolicii împreună pe drumul carităţii”. «Perspectivele dialogului între catolici şi ortodocşi sunt bune şi putem spera la o întâlnire între Papa Benedict al XVI-lea şi Patriarhul Kiril al Moscovei şi al întregii Rusii». Mitropolitul Filaret a menţionat că formularea acestor concluzii din partea sa, este bazată pe dialogul fratern şi pe întâlnirile cu reprezentanţii Bisericii catolice.
  • Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor sub preşedinţia Cardinalului Walter Kasper a organizat în perioada 8-10 februarie, la Roma, un simpozion fără precedent, cu participarea unor teologi catolici, luterani, reformaţi, anglicani şi metodişti. Pe 13 februarie 2010, Sfântul Scaun a emis un comunicat în care se face referire la una dintre propunerile concrete reieşite în urma acestei întâlniri: redactarea unei « Declaraţii comune cu privire la ceea ce am realizat împreună din punct de vedere ecumenic. O astfel de declaraţie ar putea lua forma unei afirmări comune a credinţei noastre baptismale, cuprinzând un comentariu al Crezului apostolic şi al rugăciunii Tatăl nostru ». Această „Declaraţie comună” privind credinţa pe care o împărtăşesc creştinii de diferite confesiuni ar putea deveni sinteza a 40 de ani de ecumenism. «Simpozionul a privit şi spre viitor, pentru a discerne ceea ce va trebui să fie configuraţia dialogului ecumenic. S-a reflectat amplu asupra paşilor care vor trebui să fie întreprinşi pentru a se ajunge la obiectivul ecumenic, care rămâne comuniunea deplină şi vizibilă.
  • La începutul lunii februarie, a.c., în Liban, Cardinalul Walter Kasper, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine a condus cea de a şaptea întâlnire a comisiei internaţionale mixte de dialog dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe Orientale. Diviziunile dintre Biserica Catolică şi această familie a Bisericilor Ortodoxe Orientale datează din secolul al V-lea, mai precis de la Conciliul din Calcedon (451 dC), care a definit natura duală a lui Cristos, „pe deplin umană şi pe deplin divină, fără amestecare sau separare”. După 1500 de ani, Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe Orientale au înţeles că împărtăşesc aceeaşi credinţă în Cristos şi că disputa lor are la bază neînţelegeri terminologice şi diferenţe culturale. «Progresul nostru spre unitatea vizibilă va avea un impact considerabil asupra vieţilor credincioşilor noştri şi asupra modurilor în care Bisericile noastre vor răspunde provocărilor vremii », a spus Card. Kasper. (Informaţii preluate şi prelucrate de pe site-urile <Catholica. ro> şi ZENIT.org).

Sr. Felicia Ghiorghieş, OA


La izvorul nostru comun

Părinţii Apostolici

Policarp din Smirna

Om al Comuniunii

şi Martor al Iubirii lui Cristos

--------------------------

Sfântul Policarp a fost episcopul Smirnei, în Asia Mică, oraş în care, prin anul 110, se oprise pentru un scurt timp convoiul care îl ducea pe Sfântul Ignaţie al Antiohiei la Roma, spre a fi martirizat.

Întâlnirea celor doi episcopi a trezit simpatia celui mai vârstnic, Ignaţie, faţă de cel mai tânăr, Policarp, după cum demonstrează scrisoarea de mulţumire - dar şi plină de învăţături -, trimisă de Ignaţie din următorul popas, Troade, episcopului Smirnei. Intuind zelul apostolic în tânărul episcop, Ignaţie îi încredinţează turma sa din Antiohia.

Policarp s-a născut din părinţi creştini prin anul 70. Sfântul Irineu din Lyon, un important Părinte şi scriitor bisericesc din secolul II, născut la Smirna, îl cunoscuse personal pe Policarp, fiindu-i discipol, şi ne spune că îl auzise pe acesta vorbind despre legăturile sale cu Sfântul Ioan Evanghelistul şi cu alţi ucenici ai Domnului (cf. Irineu din Lyon, Scrisoarea către Florinus, păstrată de Eusebiu în Istoria bisericească, V, 20, 5-6). Tot Irineu ne spune că însăşi guvernarea Bisericii din Smirna i-a fost încredinţată lui Policarp de către Apostoli. (cf. Irineu din Lyon, Adversus haereses, III, 3,4).

*

Ca şi Clement Romanul sau Ignaţie al Antiohiei, Policarp avea calităţi de conducător de suflete: moderaţie, calm, echilibru, bunăvoinţă, virtuţi pastorale ca bunătatea, blândeţea şi totodată fermitatea, căutând cu înţelepciune şi deschidere a spiritului să modeleze sufletul comunităţii sale.

În Scrisoarea către Filipeni, ca răspuns la solicitarea acestora de a avea scrisorile Sfântului Ignaţie – de curând trecut prin oraşul lor în drum spre Roma -, Policarp, urmând învăţătura Sfântului Pavel, îi îndeamnă pe credindioşii săi să trăiască «cuvântul adevărului», conform căruia „credinţa este mama noastră a tuturora, când îi urmează nădejdea şi-i premerge dragostea de Dumnezeu şi de Cristos şi dragostea de aproapele” (cf. Fil. III, 3). El arată filipenilor care este modalitatea de a-L sluji pe Domnul, vorbind despre porunci, precepte referitoare la post, rugăciune, răbdare, castitate, pericolul avariţiei şi al idolatriei. Se adresează celor căsătoriţi, văduvelor, tinerilor, diaconilor (cf. IV; V).

Alături de necesitatea de a fugi de falsele învăţături ale docheţilor şi ale altor eretici care negau natura umană a lui Cristos, Policarp exprimă cu multă căldură credinţa sa în realitatea Întrupării Domnului şi a morţii răscumpărătoare a lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu. De fapt, în inima credinţei lui Policarp se află învierea lui Cristos, eveniment care demonstrează dumnezeirea Sa, dar care întăreşte şi speranţa creştină în dobândirea nemuririi, a vieţii veşnice.

În virtutea acestei speranţe, pe care o transmite ca moştenire a tradiţiei apostolice, precum şi a dragostei pentru adevăr, pe care îl mărturiseşte episcopul Smirnei cu preţul vieţii sale, până la martiriu, Sfântul Policarp primeşte apelativul de „învăţător apostolic” în povestirea despre martiriul său.

*

Fiind prin excelenţă purtător şi transmiţător al tradiţiei apostolice autentice, Policarp împlineşte rolul de mediatorîn dificultăţile bisericeşti şi ecumenice, respectând atât diversitatea cât şi unitatea.

Cu un an înainte de martiriul său, Policarp a fost desemnat ca reprezentant al asiaticilor la Roma în conflictul legat de celebrarea sărbătorii Paştelui. Bisericile din Asia Mică, urmând tradiţia Sfântului Ioan, sărbătoreau Paştele la 14 nisan, ca şi evreii, oricare ar fi fost ziua din săptămână, în timp ce la Roma, sărbătoarea Paştelui se celebra totdeauna duminica - ziua învierii Domnului.

Despre întâlnirea episcopului Smirnei, Policarp, cu episcopul Romei, Anicet, în Cetatea Eternă ne povesteşte Eusebiu în Istoria bisericească (IV, 14,5) :

„Anicet n-a putut să-l convingă pe Policarp să nu urmeze ceea ce dintotdeauna a urmat, împreună cu Ioan, discipolul Domnului nostru şi cu ceilalţi apostoli, cărora le era familiar. Policarp, la rândul său, nu-l determină pe Anicet să renunţe la ceea ce el urma pentru a păstra obiceiul presbiterilor care l-au prcedat. Lucrurile stăteau astfel: cei doi au rămas uniţi între ei şi cu Biserica. Anicet cedă Euharistia lui Policarp, evident din respect şi consideraţie, şi s-au despărţit în pace, iar în Biserică toţi erau împăcaţi, fie că se păstra sau nu obiceiul.”

Această relatare demonstrează că libertatea de a se exprima a celor doi episcopi şi conducători de comunităţi şi deci, profunda lor sensibilitate spirituală, îi face să se accepte unul pe altul, convinşi fiind că dragostea şi unirea în credinţă este mai presus de diferenţele legate de post, data sărbătorii, etc.

Sfântul Policarp a murit martir, ars pe rug, la vârsta înaintată de 86 de ani, impresionând mulţimea care, părea că asistă la o celebrare liturgică, în care el însuşi era „sacrificiul de bună-mireasmă”, plăcut Domnului. Ultimele cuvinte ale lui Policarp au fost de fapt o rugăciune cu caracter liturgic, importantă mărturie despre rugăciunea creştină de la mijlocul secolului al doilea, şi care ni s-a transmis în povestirea martiriului său.

Iată această rugăciune:

 Doamne, Dumnezeule Atotputernic,
Tată al lui Isus Cristos, Fiul Tău
preaiubit şi binecuvântat,
prin care noi Te-am cunoscut,
Dumnezeul îngerilor şi al puterilor,
al întregii creaţii şi al tuturor neamurilor celor drepţi care trăiesc în prezenţa Ta,  

Eu Te binecuvântez
pentru că m-ai făcut demn de această zi
şi de acest ceas
ca să fac parte din numărul martirilor
şi să particip la potirul Cristosului Tău
spre învierea la viaţa veşnică
a sufletului şi a trupului
în nestricăciunea Spiritului Sfânt.
Împreună cu ei, să fiu primit astăzi, în
prezenţa Ta ca jertfă bineplăcută Ţie,
aşa cum dinainte ai pregătit-o, ai arătat-o
şi ai împlinit-o Tu,
Dumnezeule fidel şi adevărat.

Pentru aceasta şi pentru toate lucrurile
Te laud, Te binecuvântez şi te preamăresc
prin mijlocirea veşnicului şi cerescului mare preot Isus Cristos,
Fiul Tău preaiubit.
Prin El să fii slăvit
cu El şi cu Spiritul Sfânt,
acum şi în veacul ce va veni. Amin.

Bibliografie:

  • I Padri Apostolici , traduzione, introduzione e note a cura di A. Quaquarelli, Città Nuova, Roma 1991.
  • Les É v ê ques Apostoliques, Clément de Rome, Ignace d’Antioche, Polycarpe de Smyrne . É crits présentés, traduits, annotés, guide thématique par A.-G. Hamman, Migne, Paris 2000.
  • Scrierile Părinţilor Apostolici , traducere, note şi indici de D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti 1995.

Sr. Cecilia Flueraş, CMD

 

Să reflectăm: ce ne sugerează, pentru drumul nostru spre unitate, însuşirile episcopului Smirnei, Sfântul Policarp:

- ucenic al Apostolilor,

- Păstor fidel tradiţiei apostolice,

- om al comuniunii şi al rugăciunii.


FEDERAŢIA CONFERINŢA ROMÂNĂ A SUPERIOARELOR MAJORE

400246-CLUJ NAPOCA, str. Maramureşului nr. 23, Telefax: 0040-264-435096, e-mail: secretariat@fcrsm.ro


Comisia de Ecumenism:

Pr. Celeste Pianezze,AA; Sr. Cruciţa Lupa, CMD;
Sr. Felicia Ghiorghieş, OA;
Sr. Marie-Anne Mathieu, SDC;
Sr. Magdalena Hârbu, SVP;
Sr. Monica Dogaru, SIR.


Foaia Drumul Nostru Spre Unitatea Creştinilor

Nr.31, Nr. 36, Nr. 37, Nr. 38.

 

|
|
|
|
|
|

© Federaţia Conferinţa Română a Superioarelor Majore
Adresa: RO-400246 CLUJ NAPOCA, str. Maramureşului nr. 23
Tel/Fax: 0040-264-435096
E-mail: secretariatCRSM@clicknet.ro